Ne aflam, eu cu Amelia, pe rândul trei, la un policier noir, ea se mutase cu un scaun la dreapta să vadă mai bine traducerea ce se derula la baza ecranului. Uneori se apleca să mă întrebe dacă am descifrat până la capăt ultima propoziție. Iar eu nu înțelegeam de ce străzile orașului sunt atât de întortocheate și de ce polițistul e obligat să alerge pe niște culoare din mintea lui. Scaunele de lemn erau incomode, m-am împins în spetează și profitând de liniștea din sală am închis pentru o clipă ochii, mi-am amintit că cineva aștepta un răspuns.
– Sunt gândurile lui, i-am spus încet Ameliei, deși ea revenise în poziția inițială și probabil nu auzise cuvintele mele șoptite. Citisem (înainte) într-o cronică că intriga este doar un pretext și ar fi o greșeală să te oprești la primul nivel al poveștii. Pentru asta, ca să aflu într-adevăr despre ce este vorba, ar fi trebuit să consider travellingul naratorului obiectiv ori mișcarea lentă a camerei ca o descriere dintr-o carte, subliniind uneori un paragraf, ori parcurgând pe diagonală câteva rânduri, străduindu-mă să ghicesc planul complementar al întregului. Din nenumăratele ficțiuni ale vieții, filmul semăna cu un roman condensat, doar că aveam la îndemână, odată devenit spectator, numai această lectură rapidă de câteva zeci de minute.
În minutele dinaintea proiecției observasem pe rândul al doilea un cap blond, încercasem în zadar să nu mă holbez. Știam că există în lume un club al bărbaților care – indiferent de vârstă – au obiceiul de a fixa („până îi dor ochii”) o siluetă sau un chip de femeie văzut pe stradă, ori aiurea, ca să le absoarbă esența, imitând niște vampiri. Când se stinge lumina nimeni nu te poate judeca pentru asta. Reflexele bălaie le vedeam acum estompate, dar forma pletelor, conturul capului, erau mai interesante decât prinderea criminalului.
Odată cu întunericul prezența celorlalți a încetat. Lumina de pe ecran atrăgea toate privirile, capetele lor se îndreptau în aceeași direcție. Rămăsesem singur cu mine, nu mai eram capturat de imaginea mea. Închideam ochii și descopeream un arhipeleag interior. Gândul funcționa precum o cameră spion, cuceream harta și teritoriul. Vorbind despre ce s-a întâmplat urmăresc nașterea cercurilor concentrice. Pe măsură ce se îndepărtează ele devin tot mai largi, forme efemere de realitate.
Amelia s-a întors către mine – o siluetă tocmai trecuse prin cadru – șoptindu-mi: „Asta e blonda care a fost martoră la crima din tren?” Polițistul, continuându-i supoziția, a alergat să o ajungă pe femeia suspectă, nălucirea a dispărut însă după un colț de stradă. Prim-planul a fost luat în stăpânire de chipul tânărului gradat, i se putea citi neliniștea pe față, eroul nostru primise o misiune importantă. Oare schimbarea perspectivei, pistele false, se derulau numai în imaginația lui? Și cât de sincere îi erau trăirile, mă întrebam.
În clasa a opta participasem la un casting cu ocazia adaptării unui cunoscut ciclu de romane pentru adolescenți, ”Cireșarii”. Printr-o întâmplare fusesem ales, cu câțiva elevii de la alte școli, să dau probe pentru un personaj principal, tocilarul care „păstrează echilibrul grupului”. Nu reușisem să-mi depășesc teama de ridicol și mă încurcasem, țin minte, în ticul de adresare al protagonistului cărții, ”Băi frate” mi s-a părut caraghios. Altfel, mă potriveam destul de bine cu rolul, eram grăsuț, curios, purtam ochelari și citisem cartea. Chiar dacă, la vârsta aceea, întâmplările vieții mă atingeau ca picăturile de ploaie ce mă puteau surprinde pe stradă, am rămas totuși, la sfârșitul filmării, cu un adevăr, ce s-a înfățișat drept corolarul celor trăite. Cum a decurs totul? Au fost suficiente două-trei repetiții pentru a mă familiariza cu atmosfera, decorul, panourile ce reflectau lumina, cu vânzoleala echipei, machiajul și nenumăratele duble ce pentru un ageamiu păreau toate la fel, pe scurt, cu activitatea din fabrica de vise. Văzusem cum se construiește iluzia, din clei, cuie, scânduri, cu fierăstrăul și ciocanul, puteai ridica peste noapte fațada unui castel. Cu filtre de lumină îi atașai orice nuanță, mai rămânea să cânte cineva în play-back sub balcon.
Multă vreme după acest casting, nu am mai putut urmări niciun film fără să îmi închipui tot setup-ul. Degeaba jucau actorii cu talent – și mă prindea acțiunea sau întorsăturile de situații – dacă după nu știu ce scenă, invariabil, modificam în gând cadrul de referință și interpreții făceau ceea ce observasem eu la filmare, la pauză se transformau în oameni obișnuiți, discutau despre ce-i aștepta acasă sau se plângeau de sandwichul cu carne de pui. Iar în plus, la orice secvență, din următoarele filme, vedeam aievea mediul extins, platoul cuprinzând membrii echipei, cei care montaseră butaforia întreagă. E un fals, îmi venea să le strig spectatorilor. Nimic din ceea ce ați văzut nu există în sine, este doar o minciună, un joc. Oamenii de pe ecran sunt ca voi și ca mine, devin eroi doar când strigă regizorul: Liniște! Motor! Acțiune! În cele din urmă mi-am impus să uit scurta mea experiență de actor, lumea din spatele cortinei, îmi era dor de strălucirea iluziilor.
Am strâns pleoapele, am căutat poziția ideală să nu ațipesc, oricum scaunele erau meschine, filmul mai avea cale lungă și eram consemnat, snobul știa, pelicula fusese selecționată la Cannes.
M-am concentrat pentru îndeplinirea sarcinii trasate de o conștiință estetică superioară. Așadar, ce s-a întâmplat cu acel artist, ce s-a ales din efortul lui de a reda trăirile personajului? Strădania nu îi influențase viața lăuntrică, acționase ca un meșteșugar știind cum trebuie mimate sentimentele, gimnastica feței nu-i adusese decât riduri. Repetase de atâtea ori scenele într-o ordine aleatorie – azi turna ultimele minute ale peliculei, o întâlnire idilică de familie, iar mâine investiga altă crimă –, că nu sesiza sensul evenimentelor, semnificația lor în mersul scenariului. Alăturarea acestor momente făcea abstracție de viața lui interioară, și, pe cale de consecință, învățase să reacționeze asemeni unei paiațe. Doar la teatru vezi uneori actorii transfigurați de drama omului căruia i-au dăruit viață, îi admiri cum rămân la final marcați de tensiunea unor situații. La fel ar fi trebuit să fac și eu, să scriu versiunile acestei povești imaginându-mi că sunt pe rând detectiv sau actor, îmbrăcat cu o mantie de pixeli invizibilă sub reflectoare, stăpânit de febra spectacolului, atins de catharsis. Acum, în direct, trăiesc cu ardoare fiecare scenă, scriu replicile chiar dacă în pauza dintre acte răsfoiesc ultima carte sau navighez pe mobil. Propozițiile vin, se înlănțuie, formează un tot, cuvintele sunt lipite, mi-e împosibil să mai strecor o idee cât de mică ori să fac un truc de montaj.
După generic lumina s-a aprins și m-am întors către Amelia:
– Tu unde crezi că se ascundea criminalul?
– Nu știu. Ai observat că la sfârșit puzzle-ul era rezolvat, agățat de perete ca un tablou, când s-a întors detectivul acasă nevastă-sa, înțelegătoare, finalizase întreg mozaicul.
– Așa e, îmi amintesc, după ce s-au certat el a aruncat câteva piese la coș. Curios cum s-au potrivit lucrurile într-un desen cuprinzător chiar dacă nu le-am dibuit noi înțelesul.
N-am apucat să văd chipul blondei, se îndepărtase treptat cât vorbisem. Ochii au dinamica lor infidelă, obiectivul e sedus de un punct periferic al spațiului. Prea târziu remarcasem distanța, pierdusem buzele, ochii, fruntea, obrajii și nasul, figura acelei femei, definitivarea potretului. Uneori corpul spune o cu totul altă poveste decât expresia feței, într-o combinație imperfectă, nu știi cine a furat ascendentul, ori cum se potrivesc elementele într-un tot expresiv.
– Dar ai prins faza în care detectivul a ieșit din rama apartamentului și a trecut în viața reală, strecurându-se cu lejeritate printre membrii echipei de filmare către holul de ieșire, iar de acolo la baie, unde s-a privit în oglindă și a înghițit o pastilă, probabil de viagra, de asta ce zici?
– Faci mișto? Secvența asta a fost în filmul de ieri, m-a corectat Amelia.
– Ei, putea să se întâmple și azi.
Îmi doream să găsesc și eu intrarea secretă, disimulată pe suprafața pânzei de ecran, voiam să intru în intimitatea studioului de vise, să vorbesc cu regizorul despre pendularea între realitate și ficțiune, despre punctul cardinal și cum alege muzica, ce fură din timp.
Mai toți oamenii se ridicaseră deja de pe scaune aglomerând culoarul înspre ieșire.
– Ai văzut pe cineva cunoscut?
Amelia este o ființă avidă de interacțiuni sociale. În urmă cu câteva seri, în perioada aceluiași festival de filme, ne întâlnisem la ieșire cu niște amici din cartier. Nevoia de a vorbi o făcea să povestească chiar și cele mai neînsemnate întâmplări, evitând cu obstinație să ajungă la vreo concluzie, nu așa cum învățasem eu la serviciu, indiferent de situație cere un raport, interesează-te cum merge proiectul. Poți să discuți fără un scop imediat, doar din plăcerea de a juca volei cu vorbele? Cum să uit că, la firma de marketing unde lucra, ea propusese ca pentru rolul de Moș Crăciun, la serbarea angajaților, să angajeze un om necăjit care avea (mai curând el) nevoie să primească daruri.
– Nu, i-am răspuns.
– Eu l-am văzut la casa de bilete pe domnul acela cu părul alb, știi tu, ne întâlnim de obicei cu el la Elvira. Nu pricep de ce nu-și ia biletele online, cred că nu le are cu netul. Dacă-l prinzi la cumpărături intră în vorbă cu el, poate poți să-l ajuți, a continuat ea.
Trecuse puțin de 11 seara și afară era o toamnă plăcută. Pe acest meridian vara indiană devenise noua normalitate, crengile copacilor erau încă camuflate de frunze: galbene, cărămizii, verzi. Am fi putut să o luăm pe jos către casă, dar ne-am ambiționat să așteptăm autobuzul. Aplicația de pe mobil îmi arăta că în 6 minute o să vină un 521, de niciunde a trecut un tramvai, nu oprea decât la complexul din cartier, prea departe de stația unde ne aflam. Pe banca de lângă refugiu s-au așezat două tinere.
– Privește spre stânga, nu te zgâi. Uite, au pantaloni cum se purtau când te-am cunoscut, ușor evazați în partea de jos. Ia să-ți iei și tu o pereche, să-mi aduc aminte cum arătai în tinerețe, mi-a șoptit Amelia prinzându-mă de braț. Am avut atunci sentimentul că trăiesc un zeitgeist mai mic, altul decât spiritul unei perioade de timp consistente. Era amprenta unui moment inefabil – seara aceea, filmul, discuția noastră – asociată unor engrame într-un hazard selectiv, amestecând ipostaze din prezent cu întâmplări nedeslușite.
Cele două tinere în blugi plecaseră pe jos către centru. Rămăsesem singuri în stație, deasupra blocului turn de lângă piața centrală a orașului luna era în descreștere. După refresh aplicația și-a modificat datele, trebuia să așteptăm autobuzul de noapte.
– Să o luăm la pas, n-are rost să mai stăm, i-am spus Ameliei.
Am pornit agale. Deși filmul nu ne plăcuse într-atât ca să vorbim despre el, rămăsesem captivi în atmosfera lui hipnotică, ignorând că a doua zi trebuia să fim la serviciu. Între clădiri, în ciuda iluminației stradale, se întindea covorul de umbre, distanțele păreau incerte, de abia întrevedeam capătul bulevardului. Trăisem zeci de ani în acest cartier, de fiecare dată împrejurările alcătuiseră decorul pentru o vârstă a trecerii, văzusem aceleași lucruri din altă perspectivă. Spațiul evoluase odată cu mine. Cu cât mergeam, de astă dată, aveam senzația unui vis lucid, că suprafețele se dilată, iar blocurile, mașinile parcate, se îndepărtează puțin câte puțin, cu totul, bulevardul alungindu-se în direcția unei săgeți imaginare ce indica drumul spre acasă, deși arhitectura întregului rămânea cumva neschimbată. Neliniștit, am întors capul să văd dacă avem noroc de un autobuz rătăcit. Ba da, nu știu de unde se înființase vehiculul ăsta apărut pe neașteptate după trecerea de pietoni de la intersecție.
– Hai să alergăm, poate îl prindem, am zis într-un glas.
Am iuțit amândoi pașii, mașina tocmai plecase din stația în care așteptasem, următoarea oprire nu era prea departe. Dar de ce fugeam acum din răsputeri cu atât mai improbabil părea că am fi putut-o ajunge. Imobilele, reclamele, copacii, intrândurile și trecerile se multiplicaseră tacit, nu avansasem defel. Am privit înapoi, farurile se apropiau cu repeziciune. A trecut pe lângă noi în viteză, fără pasageri, luminat à giorno, deplasându-se fără zgomot. Înainta maiestuos prin noapte, degeaba i-am făcut cu mâna șoferului, nici nu sunt sigur că era cineva la volan.