Acum vreo săptămână am mestecat grăbit și aproape am înghițit fără apă patru pastile de ParaSinus expirate de cel puțin doi ani. Ca să-mi fie mai ușor, mi-am imaginat că pilulele crocante erau miezul de nucă cu care obișnuiam să-mi încep fiecare dimineață. Nu intenționasem să mor, Doamne fere’, mai ales că nu mi-ar fi ieșit nimic din asta, ca să zic așa, ci doar să mă simt suficient de rău încât să am o scuză bună pentru a nu mai părăsi casa și a nu mai merge la serviciu.

Mesajele și privirile pline de compasiune ale unora dintre colegi m-ar fi uns pe suflet și m-ar fi scutit de rușinea care m-ar fi îmbujorat ori de câte ori aș fi mers la baie și m-aș fi scremut teatral, dar nu pe WC, ca tot omul, ci în fața oglinzii. E și asta o formă de autoflagelare pe care prefer să n-o controlez când mă apucă. Celeilalte părți a colectivului desigur că i-ar fi mers gura, catalogându-mă în toate felurile pe la spate și făcându-mi istoricul, deși nici lor n-ar fi avut ce să le iasă din plesnitul curulețului corporatist abia opărit pe cont propriu.

Toate fețele alea pe care le cunosc prea puțin, care în general nu mi-au greșit cu nimic, dar din cauza cărora tot îmi crește tensiunea: vorbitul prea tare, râsul dubios, paharul nespălat ori remarca tembelă despre nu știu care restaurant – nervi gratuiți, da, dar definitorii. Apoi, gerul care pute și autobuzul care pute și mai tare; părul care mereu îmi stă aiurea; mirosul îndoielnic al respirațiilor celor din jur; peisajul urban mohorât și mutilat. Mersul în gol al muncii mele prestate pe un salariu de rahat.

Acum trei zile mi-a venit și confirmarea în scris: Dragă domnule, ați mințit destul, ne-ați căpușat îndeajuns (nu au formulat-o chiar așa, dar asta reieșea; prefer să nu intru în detalii, am făcut analiză textuală la viața mea), nu vă mai putem acorda zile de concediu medical. Luați-vă neplătit, există această posibilitate. Sau scrieți-vă cererea de demisie și îi vom da curs într-un mod cât de cât onorabil.

Deși mă așteptam la un asemenea răspuns, citindu-l mi s-a părut că am un nod în gât în timp ce un foarte gras organ genital masculin îmi lasă zoaie și mâzgă pe chipul proaspăt ieșit din ritualul de skincare prin care sper întotdeauna, și întotdeauna în van, să-mi recuperez ceva din demnitate – sau, mă rog, sentimentul că nu vreau să mă jupoi înainte să pun tableta deoparte și să mă bag la somn.

Acum două zile am urcat voios pe scări până la etajul șapte și apoi la opt și am vorbit pe rând cu tanti Mărioara și cu tanti Olga. Prima mirosea a tocană cu mult dafin, a doua, a bumbac și fier de călcat încins, pentru că are o afacere cu perdele și alte sisteme de umbrire pe care a moștenit-o de la taică-său după opșnouă. M-au privit un pic câș, au râs, s-au hlizit și și-au dat ochii peste cap, sprijinindu-și mâinile în șold, dar până la urmă întrebările au încetat și le-am convins. Mă cunosc de mic, iar una dintre ele posibil să-mi fi dat și țâță. Prefer să nu mă gândesc la asta. Cert e că unui copil de suflet nu-i refuzi nimic: dacă am fi fost mai tineri și aș fi trecut munții spre Portugalia ca să o cer de nevastă pe una dintre ele sau pe amândouă, îndemnându-le mieros să se întoarcă cu mine în castelul de bazalt și gheață din Țara Bascilor, sunt sigur că nu ar fi cântărit prea mult chestiunea.

Apoi, coborând, înainte să închid ușa apartamentului în urma mea, am pășit pe balconul comunal opus puțului liftului și ticsit cu ghivece de monstera și iederă. După ce m-am asigurat că nu vine nimeni și nu se mai aud decât rotițele contoarelor de gaz și senzorii luminii de scară decuplându-se, mi-am descheiat cămașa și mi-am dat-o jos; mi-am descheiat pantalonii și mi i-am dat jos; am aruncat șosetele și mi-am lipit spatele de cimentul rece.

Orașul nu e deloc mai frumos noaptea, chiar dacă se aud dangătele clopotelor și lătratul câinilor ținuți flămânzi.

Am început să tremur, dar nu m-am îmbrăcat. Membrele mi s-au albit, însă nu m-am îmbrăcat nici atunci. Când m-am învinețit și număram până la zece tot mai greu, abia atunci mi-am tras hainele pe mine și am fugit în casă.

Ieri am răcit de-a binelea. Știam mie la mie că inhalasem boala prin toți porii cât timp mi-am pierdut sfidător vremea printre frunzele cât bostanul ale plantelor de apartament, în aerul-cutră al nopții urbane. Funcționase. Am vrut să nu-mi fie bine și nu mi-a mai fost. O senzație de lentoare ca sub anestezic, cu frisoane, durere în gât și febră. Încrederea că, la cât de slăbit și de ușor sunt, din moment în moment m-aș putea adresa unor persoane invizibile care m-ar povățui pe măsura cutezanței mele școlărești.

Și curând după aceea: Alo? Da, eu. Mâine n-am să vin. Pentru că m-a trântit o gripă cruntă. Vedem mai încolo cum facem cu hârtiile. Hai, pa și pusi, sănătate bună.

Acum pereții sunt mai moi decât de obicei. Parcă li s-ar fi fiert și lor măduva dinăuntrul cărămizii; parcă le-ar fi frig. Așa că scot din șifonier mai multe lenjerii de pat pe care n-am să le folosesc niciodată și le bat în cuie chiar de sub tavan, imaginându-mi că am făcut rost de tapiserii vechi de mare valoare – „Doamna și licornul“ sau, de ce nu, „Vânătoarea licornului“. În unele locuri mi se pare că n-au ieșit la spălat petele de cafea, dar nu contează. Oricum trebuie că mă înșel. S-au îngălbenit în timp. Și trebuie spus și că de dimineață am răsturnat masa din bucătărie și pe cea din living și le-am târât cu ultimele puteri în dormitorul mare, unde le-am unit cu patul. Iar extensiile acestea neașteptate m-au încântat peste măsură: le-am acoperit cu noi cearșafuri și mai multe rânduri de pături și plăpumi, așa încât nimeni nu și-ar fi dat seama că patul meu nu ocupa întreg dormitorul, din perete în perete, de la bun început.

Mi-am adus cana consolatoare cu ceai de cimbrișor, am lăsat-o pe noptieră și m-am băgat în pat. Am tras peste mine prima pătură și mi-am zis imediat că e tare plăcut să fii toropit de la răceală. Să-ți ardă ochii în cap, dar nu prea tare, să simți că îți pătrund în corp sonde urinare prin fiecare deget, între fiecare ligament și apoi, bineînțeles, și prin uretră, dar nu prea adânc și nu prea repede, să îți ardă creștetul și lateralele craniului ca și cum Maica Precistă s-ar coborî din înaltu-i ca să-ți încununeze suferința, dar nu prea devreme și nici într-o corală de heruvimi prea gălăgioasă, pentru că îmi țiuie urechile și nu-mi ia mult să-i ameninț că-i fut în cur și ia să se care fiecare la casa lui, să îngheț și apoi să simt că fierb la foc mic în propria epidermă și să-mi vină să plâng de fericire că deocamdată nu mai am nicio responsabilitate, absolut niciun stres în afara celui legat de agravarea foarte improbabilă a răcelii zdravene, dar apoi, în ciuda extazului naiv, să cad pradă celei mai funeste deznădejdi.

Trag pe mine încă o pătură și încă o plapumă și îmi strecor o mână în pantaloni, pe care apoi o miros discret ca să văd dacă nu cumva am transpirat prea tare – sau, dacă da, dacă încă e agreabil, dacă încă aș fi atractiv. Totul pare să fie okay. Mă doare în continuare gâtul și îmi chiorăie mațele, probabil din cauza nemâncatului. Care e și el o tactică foarte bine gândită. Mă întind un pic spre stânga, simt că mă rup, dar reușesc să apuc scufia pe care mi-am cumpărat-o de la magazinul turistic de la parterul casei Albrecht Dürer și mi-o trag pe cap. Păi nu sunt eu cel mai mișto moș, deși n-am făcut încă treizeci? Satin fin, tiv ascuns și rejansă îngustă, cu un ciucurel cică din blană de iepure și căptușeală din astrahan. Treizeci de euro – peșin. Lucrată de un meșteșugar încă tânăr, care m-a scrutat cu niște ochi încă vii, deși ușor obosiți sau melancolici, un veritabil Werther nemțesc care se prea poate să fi prins asediul otoman de la porțile Vienei sau ceva de genul. În orice caz, nu știa ce-i ăla nouă-șaptișpe. I-am complimentat munca aceea onestă cu mâinile și l-am invitat la un pahar de bere. A zis că la anu’, că-l găsesc tot acolo, că, deși e încă diavol cu talie subțire, se știe legat de loc. Și-am să mă duc, că n-am nimic de pierdut.

Îmi trag scufia tot mai jos, îmi acopăr ochii, nasul, buzele deja crăpate, din care, dacă am chef, mă adap cu puțin sânge proaspăt, ceea ce mă emoționează și mă excită în egală măsură. Însă nu plâng, deoarece sunt nevoit să mai iau o gură de ceai ca să nu mă înec cu salivă. Mă foiesc toată dimineață, toată după-amiaza, toată seara.

Mă culc. Mă trezesc. Adorm chinuit, apoi tresar încruntat. Mă joc cu degetele de la mâini și de la picioare, le ling, îmi pierd interesul, le las în pace. Îmi număr coastele, fac noduri din șosete, le dau nume punctelor negre de pe plapumă, închid și deschid ochii cât de repede pot, îmi țin respirația, cânt o porcărioară perversă și expir înspre nas. Mi-o frec apucând-o în toate felurile posibile, îmi dau drumul în căușul palmei și apoi chem clarisele de la capela alăturată pentru a semna cu sânge jurăminte de abstinență eternă. Doar că a doua zi am uitat și o iau de la capăt – corpul își cere partea, corpul își comunică mereu nevoile. Nu se scuză, nu se jenează. Nici eu. Mi-e somn, mi-e cald, m-am plictisit, îmi doresc să discutăm un pic despre orice, nu e necesar să ai în vedere niciun sistem filosofic, mă duc acum la baie că deja scap pe mine, tre’ să-ți vâri fundul în poala mea, mai știi că am zis că mergem la cariera aia de piatră unde au filmat serialul ăla beton cu clanuri mafiote de secol trecut? a câta zi e asta? cine-mi comandă și mie un Mc? Vezi că întrerupătoru’ ăla nu mai merge, au tras alte fire. Ține-mă de mână, ia-mi-o-n gură, ce-ar fi să ne uităm și la litografiile alea cu apariția OZN-urilor la 1561? Așezăm după aceea masa. Mi-e foame, mi-e sete, am o migrenă nașpa, dar am să beau mai multă apă. Dacă te-ai plictisit, mergi pe fotoliu, vom tăcea o perioadă. Strigă-mă pe nume ca să știu că s-a încheiat.

Ține-mă, Doamne, în putere, ca să le trag una în moacă la dujmanii mei.

A treia zi își fac apariția tanti Mărioara și tanti Olga, după cum am convenit. Sunt tăcute, serioase, afișează o pioșenie ca la marii bolnavi. Un demnitar sau un duce. Își joacă rolul bine, sunt mulțumit. Una îmi încălzește spirtul, îmi pune și îmi schimbă compresele cu cartofi de pe frunte și de pe abdomen. Bonus, îmi masează tălpile punctate de pinteni de calciu. Valuri-valuri de placere mă adorm și apoi îmi dau deșteptarea. Cealaltă face fumigații cu lavandă și busuioc, ca să mă aline, zice ea, și îmi pregătește supa. Cele mai nerușinate tratamente preferențiale, la care familia nu ți se înhamă fără scandal – sau deloc.

Va trebui să le plătesc – să le remunerez bine și pe deasupra să le mulțumesc cu toată gura că încă îmi îndeplinesc dorințele, catadicsind să ia parte la jocurile cele mai absurde pe care mi le fată mintea creață. Sunt vecine cumsecade și fac treabă de pomină. Nu bârâie, nu gem. În definitiv, absența zgomotelor rămâne cel mai important aspect al relațiilor de necesitate.

Iar eu nu mă mai întreb dacă nu cumva am exagerat pentru că nu-mi mai pasă de părerea nimănui. Cine să mă panseze când nu mai pot, când nu mai sunt în stare să duc monotonia de pehlivan semi-îmbuibat – și-s abia la început. Însă nu mai rezist de partea celor care tac și înghit.

Sunt răcit. Mi-e rău, dar niciodată nu m-am simțit mai satisfăcut și mai plin de viață. Juisez pe interior și mă gândesc ce decrete să semnez peste o oră, două, trei. Ducelui îi ard degetele și trebuie să aibă o ocupație! Orice nerozie merge. Măgarul cu privilegii moștenite își îngroapă capul în așternutul burdușit cu pene de gâscă pe când servitorii leali masacrează discreționar toți pensionarii care împung ca taurii cerându-și locurile în autobuz, toți asigurătorii și consilierii onorifici, întreaga șleahtă de băieți deștepți. Și-o bagă și și-o scoate fix cum îi vine, cum îl mână pântecele de boier cu competențe digitale.

Și privește la toate cele pe care le-a făcut și vede că bune sunt toate: cadavrele confiate, sacrificiile și compromisurile jenante; planurile la care a renunțat fără măcar să încerce, de silă ce i-a fost; întinderea nesfârșită de pat din camera prost aerisită, cele una, cinci, zece, treizeci de perne și rulouri de pe cuvertură, de pe podea și de la geamuri, nenumăratele pături vălurind ca dunele de nisip, regatul dement al textilelor și al lemnului, transpirația de sugar înăcrită de frământările adultului, baldachinul rotund, împopoțonat cu nouă rânduri de pliuri de brocart, franjuri și globuri croșetate, în care moliile și păianjenii își fac liniștiți cuiburile, discuțiile tăioase cu prietenii de care mai s-a înstrăinat sau cu partenerii care au mâncat căcat, deși promiseseră că nu vor face asta, că au capul adânc înșurubat în trunchi.

La mai multe săptămâni după primele vărsături din care am gustat mai degrabă fierea nediluată decât rămășițe de alimente, căci îmi ziceam că e la modă să mai și tremuri din toți rărunchii și să vomiți zile în șir în vase smălțuite pe care alții ți le pun la dispoziție, mi s-a făcut o foame de lup.

Îmi era poftă de miciunei cu mult muștar și o halbă de cidru. Pe urmă, dacă mai intra, și un Thuringer aburind. Și amandine.

În fine, în momentul acela am spus stop joc. M-am dat jos din pat, am aerisit, am aspirat și am spălat, am împăturit totul și am băgat excesul de finet înapoi în dulap, întinzându-mi oasele și căscând în voie. Eram mai înalt, mai suplu și poate mai zâmbăreț. Până să plec la mici mi-am clătit scufia de noapte într-un lighean cu Dero și mi-am întins-o pe față, ca să se usuce de la respirație și să adulmec din plin mirosul primăverii sintetice.

Tanti Mărioara și tanti Olga m-au întrebat de ce m-am comportat atât de ciudat, ce-a fost cu nebunia zăcutului la pat, dar pe moment n-am știut ce să le răspund. Din tăcerea mea or fi înțeles că urmează să mă interneze. Ceea ce ar fi prea de tot. Răceala ca răceală, huzurul beteagului, însă să nu implicăm nici asistentele, nici medicii de familie. Ultima oară o simplă adeverință costa zece lei.

Când mă gândesc că am fost în stare să zdrobesc în dinți paracetamolul ăla expirat mă apucă râsul și mă bat prietenește pe stomacul acum plat – de parcă n-aș mai fi singur și viața mi-ar fi intrat pe un făgaș cu adevărat mișto. Dar în sfârșit mi-am găsit nișa! Unii colecționează vacanțe exotice, răzuind țări insulare pe hărți de perete, sau își descoperă limitele ingerând litri de tărie, injectându-se cu mutre de veterani versați sau presându-și boașele sau sfârcurile între ușă și tocul nevopsit; alții se îngroapă sub cărți ori, dimpotrivă, provoacă vântul de pe crestele cele mai înalte și se iau la trântă cu lincșii.

Eu țin neapărat să răcesc la intervale regulate; asta e terapia mea; numai așa mai pot să-mi golesc mintea de toate mizeriile ca pe-o ploscă infectă.