E 3 februarie 2024 şi avem restricţii la apă, nu numai noi, în oraş, sunt în toată zona. N-am fost niciodată până acum în Sant Romà de Sau, la rezervor, să văd turla bisericii măcar, dar azi mă împing şi mă duc, trebuie.
Mă întreb dacă e o coincidenţă că tocmai citeam 6 iunie 1958 Caracas fără apă, povestirea lui Gabo. Eu nu sunt ca Samuel Burkart, personajul din proză, el e inginer cu origini nemţeşti, eu sunt scriitor catalan. El îşi cumpără o sticlă de apă minerală (la început) să se bărbierească, mie nu-mi trebuie. N-aveam barbă înainte, dar poate e momentul s-o las, deşi nu suport firele albe în bărbile altora şi sigur o s-apară câteva şi-n a mea, puţine deocamdată, dar tot scârbos e.
În 1958, anul din povestire, ai mei erau ţânci şi locuiau în Sau, dar uite că n-am avut curiozitatea să le cunosc satul copilăriei. Am o grămadă de poze cu turla, toţi zic că e cea mai veche biserică scufundată, nu ştiu sigur, ştiu că e veche, din secolul al XI-lea şi uneori mă gândesc cum trăiau oamenii acolo, totuşi au construit biserica asta, care în cea mai mare parte a timpului nu-şi lasă la suprafaţă decât clopotniţa, restul e sub apă, ca întreaga fostă aşezare.
În proza lui Gabo treaba cu seceta durează deja de patruzeci de zile, e un număr simbol bănuiesc eu, dar aici abia au introdus restricţiile de câteva zile. Acolo era vară, aici e totuşi februarie, oricât i-ar da cu încălzirea climatică, ceva nu se leagă.
Cafea cu apă minerală îşi fac vecinii lui Burkart, ai mei nu ştiu ce fac, mai mult de hola nu catadicsim să ne aruncăm, deşi lumea crede că suntem un neam prietenos, nu-i chiar aşa, sau ne-am schimbat, ne-am închis.
Burkart vrea să-şi ia până la urmă o sticlă de limonadă pentru bărbierit, cum să facă aşa ceva? E dulce, rămâi lipicios, Samuel, mai bine lăsai barba în pace, erai primul hipster din Caracas, dar nu reuşeşte cu limonada, evident, şi alege sucul de piersici.
E gata rucsacul, azi văd pentru întâia oară Sau, o să merg pe unde e apă de obicei, ca şi cum aş merge pe fundul lacului Ter. Sper să fiu singur, să nu fim mai mulţi ciudaţi curioşi despre cum era satul: nu ne interesăm de istorie cu secolele şi acum, că ne atinge, facem excursii de informare, ar fi penibil să dăm unii de alţii.
În povestire aveau digul La Mariposa (Fluturele) – de la ce i-o fi venit numele? E o obsesie a mea, vreau să ştiu fiecare nume de cine a fost pus, de la ce vine, ca şi cum asta ar explica tot. La noi e rezervorul Sau, dar sună mai bine Sant Romà de Sau, pentru că n-am ajuns niciodată la Roma, o s-ajung acum la rezervor.
Pare pustiu, e un lucru bun: eu singur într-un sat fantomă, ar da bine într-un viitor roman de-al meu, un sat pe fundul râului Ter, şi poate cineva şi-ar continua viaţa aici jos, iar cei de la suprafaţă n-ar şti, doar ar privi turla, nu ştiu dacă mai funcţionează. Ar fi mici sirene sau sireni, iar pe mal prinţi şi prinţese, dar eu nu mai scriu despre relaţii de când cu.
Îmi place cum se duce niţel înapoi textul lui Gabo: Burkart constată din aprilie că nu mai plouă, şi lună după lună înregistrează lipsa ploii. De ce nu făceau dansuri din alea de invocare? Eu am dansat singur pe balcon, am făcut-o într-o noapte, muzica era în capul meu, pentru că sunt disperaţii de sub mine, care vor să n-audă nici pâs, am ţopăit silenţios, dar degeaba, poate trebuia să fie ceva de grup.
Am avut proasta idee să-i zic unui amic că vin aici şi el: ce rezolvi? Voi, scriitorii doar vă uitaţi, n-aveţi idei practice, doar holbat-observat-notat, la ce te duci? Nu mai există niciun Hemingway azi, doar el acţiona şi pe urmă scria. Asta m-a pleoştit, i-am trântit o glumă şi-am închis telefonul. Uite da, vreau să mă holbez şi să nu rezolv nimic.
Burkart se pricepe la matematică, am spus că e inginer, face calcule precise până când o să ajungă apa din La Mariposa. Eu cu matematica nu, şi oricum la ce bun acum, că nu e deloc? Suntem în momentul în care poate n-ar mai ajuta nici matematica, înainte Burkart a luptat în războiul din deşert şi spune el că nici atunci nu s-a simţit aşa ameninţat de sete. Nu e nevoie de război ca să-ţi vezi limitele, ajunge o secetă şi rezervorul Sau îţi arată că gata, apa s-a terminat, tu eşti terminat.
Barurile şi restaurantele sunt închise atunci, în vara lui ’58, în Caracas, cam ca-n pandemie: închidem tot, obloane trase, duceţi-vă acasă. Încă un lucru ca-n pandemie: nu se mai lucrează, toţi stau ca statuile şi se uită pe geam, le e frică, aşteaptă rezolvarea, ei n-au nimic de zis. Oameni transformaţi în altceva, tânjind după apă. Am văzut odată o scenă comică cu unul aşa, care se târa după apă şi, când o are, o foloseşte să-şi dea pe păr, am râs atunci.
Încep să simt că sunt în 1062, e alt ritm, ştii că n-ai nicio putere, doar priveşti. Şi în anii ăia aş fi fost tot un scriitor pe cinste, ar spune amicul ăsta nesimţit al meu.
De ce nu ne trimit toate ţările apă? Ce ţări? Celelalte oraşe cel puţin, nu aşa funcţionează solidaritatea? Nu ne trimit pentru că vrem să fim independenţi sau ce? Vrem apă. Aici nici urmă, mi-am luat cizme lungi de cauciuc, dar nici nu se murdăresc, deşi merg practic pe fundul unui râu.
Nu sunt activist de mediu, nene, aşa m-a luat unul de pe Facebook, că ce? Vreau să fiu Gret? Să-mi văd de treabă.
Aş vrea să, cum se zice, să mă reconectez, ăsta e cuvântul la modă, cu locurile astea, care sunt ale mele, de aici mă trag, deci mă aştept să simt ceva mai intens când mă plimb prin fostul sat, nici nu ştiu exact când a fost abandonat total, care a fost ultimul om care şi-a strâns catrafusele şi l-a părăsit, şi când a început scufundarea lui. Mi se pare ceva nenatural totuşi să scufunzi o aşezare, să vezi cum apa acoperă casele şi urcă pe biserică până spre turlă.
Dar nu se întâmplă reconectarea şi totuşi ştiu că am capacitatea asta pentru că am fost odată într-o zonă săracă rău din Turcia, mergeam cu un minibus ca vai de el, puţea a de toate în interior: a transpiraţie de subraţ, de picioare, de păr, a tapiserie îmbâcsită, a praf, se auzea Sezen Aksu la radioul şoferului, eu mă uitam pe geam şi am simţit atunci că sunt de acolo, că am o legătură cu locul ăla, deşi nu mă preocupă vieţile trecute. Iar aici, unde chiar ar trebui să simt ceva, nu am nicio senzaţie, poate pentru că totul a fost prea mult timp sub apă, au fost spălate urmele.
Îmi place totuşi cum sună, aşa mă şi prezint, nu zic sunt din Barcelona, deşi oricine s-ar lăuda cu asta, eu spun sunt din Sant Romà de Sau şi majoritatea habar n-au că locul ăsta există şi nu există, i-a rămas numele, dar el n-a rămas.
Recunosc că sunt speriat, altfel n-ajungeam aici, poate am crezut că mai e apă şi nu ni se spune adevărul, credeam că vin şi înot în jurul turlei. Fac scufundări şi ating vreun vârf de acoperiş, mă distrez. Nu, nu credeam asta, dar am vrut să-mi pot imagina, pentru că ce-ţi imaginezi e posibil, nu?
Am nevoie de apă, nu vreau limonadă sau suc de piersici, nu vreau să nu mai curgă nimic la robinet, suntem în 2024. La fel n-am crezut nici atunci, când era? În 2007 sau 2008 şi s-au golit într-o noapte rafturile magazinelor pentru că nu mai ajungeau camioanele cu marfă, nu sunt obişnuit fără comodităţi, ştiu că omul se adaptează, dar nu pot să scriu nimic cât timp e pericolul ăsta.
Când populaţia e îndemnată la calm – în povestire şi aici – atunci simţi mai tare că au scăpat lucrurile de sub control, că fiecare e pe cont propriu, ori lupţi, ori aştepţi şi te resemnezi şi boscorodeşti cu vreun vecin boscoroditor. M-a luat pe nepregătite, chiar dacă sună a minciună, pentru că mereu s-a ştiut că se poate întâmpla. Nu m-am făcut om de acţiune, am amânat mereu, şi un scriitor nu se descurcă în situaţia asta, doar se panichează. Îmi repet de vreo două sute de ori pe zi că nu mi-e sete, dar îmi e tot mai mult, nu suport băuturile carbogazoase, râgâi după ce beau, dar poate o să vină momentul să tânjesc şi după ele.
În povestire SUA le trimit până la urmă nişte avioane cu rezervoare de apă, dar, bine, erau mai aproape. E plăcut să te gândeşti la cum se mişcă apa în timpul zborului, eu văd un avion plin cu apă, se deschid ferestrele şi imediat şiroaiele dau buzna afară, plouă.
Acolo e cu happy-end, oamenii n-ar fi ştiut ce să facă, dar vine ploaia, aia adevărată, nu cea din avion. Aici e cer senin, nu se anunţă altceva, ar fi putut şi ei să vină cu soluţii demne de anul ăsta, de ce atâta tehnologie? Nimic, doar restricţii.
Aş fi vrut să-mi controlez spaima cât sunt aici, e un decor perfect de film, mi se pare o prostie că orice ne duce cu gândul la film: ar da sau nu bine într-un film, în halul ăsta am ajuns. E pustiu azi aici, niciun alt panicat curios.
Sunt frumoase crăpăturile pământului, arată suferinţa lui, cum se usucă buzele, dar de ce mi se pare frumos, nu ştiu, ramificaţiile astea, cum se duc în toate direcţiile, cum se rup bucăţile, cum totul se petrece în linişte, nu se aude niciun ţânţar. Ar trebui să mă educ să am o voinţă extra, să vin aici cu un scaun pliant şi o măsuţă şi doar să-mi văd de scris, ar trebui să reuşesc, dar n-am stare, nu pot să mă aşez, nu mă concentrez.
Dacă eram un erou, făceam ceva să salvez regiunea, aduceam apa cumva, zburam ca un Captain Planet şi veneam cu rezervoare de apă, mă duceam şi mă întorceam şi tot aşa până trecea seceta, dar se ştie că scriitorii doar se dau curajoşi în cărţile lor, acolo vezi tortúri şi de toate, fapte reale sau imaginare, nu contează, ştiu să aleagă cuvintele: acelaşi lucru poţi să-l spui în cuvinte plate sau îl spui folosind cuvinte mari şi grele, care sperie şi înfioară.
Eu nu sunt chiar dintr-ăia, cărţile mele tind să fie mai subtile, filozofice le zic eu. Dar imaginaţie se spune că am totuşi şi uite că nu fac nimic cu ea să aduc apă. Singur, în toată pustietatea pot să miros oricum, dar mi-am dat cu nişte parfum, cine ştie, dacă întâlneam om, să nu plece cu o părere urâtă, să nu se afle pe urmă că scriitorul catalan nu le are cu igiena.
Nu e doar problema mea, aş putea să spun: aştept rezolvarea de la autorităţi, nu pe mine mă plătesc, nu pe mine m-au votat, nu pe mine mă dau la TV, dar dacă totuşi aş avea o idee?
De ce nu vorbeau ai mei despre Sant Romà de Sau? De ce îmi vorbeau ca şi cum n-ar fi fost nimic în viaţa lor înainte de Barcelona? Nici eu n-am iscodit mult, ce-i drept, câteva întrebări, nu vreţi să spuneţi, foarte bine, mă retrag în lumea mea şi gata.
E plăcut aici, mereu spun prietenilor că simt vibraţia locurilor, poate nici nu-i adevărat, poate e autosugestie, să mă cred special, dar e un loc cuminte şi uite ce s-a întâmplat dacă a fost cuminte: s-a scufundat, nu se mai ştie nimic despre el, e doar un indicator pentru nivelul apei. Încerc să simt o chemare spre una dintre fostele case, aş vrea s-o descopăr pe-a alor mei, nicio şansă, nu e ca şi cum şi-ar fi scrijelit numele pe ziduri.
Simt miros de apă, deşi nu e, aud pasări, deşi nu sunt. Am citit pe sărite, neatent, despre biserică, oricum nu aici s-au căsătorit ai mei, au vrut s-o facă în stil mare, ca lumea bună, mai mult maică-mea a insistat, şi-au făcut-o la Santa Maria del Mar când eu aveam deja cinci ani. Îmi amintesc doar că mi-era frică să nu mă rătăcesc, pentru că de obicei stăteam de mână cu mama şi acum n-aveam voie. Ştiu că mai era un puşti de vârta mea, dar ne-am privit urât şi am hotărât că n-aveam treabă unul cu altul. Oamenii mi se păreau toţi foarte înalţi şi serioşi şi îşi duceau arătătorul la gură cum mă vedeau, de parcă aş fi vrut să mă pun pe ţipat sau cântat când eu mă credeam deja om mare sau aproape mare, care ştie să se poarte. Muzica îmi plăcea, eram curios de unde vine şi cine poate să aibă vocea aia, ştiam că sunt mai mulţi, voiam s-ajung la ei, aşa am dat un ocol, eram chitit pe obiectivul meu, când o mână m-a prins şi m-a aşezat pe una dintre băncile din spate. Nu l-am recunoscut pe bărbatul cu braţ păros, am zis c-o fi din familie totuşi dacă-şi permite să mă comande aşa.
Aş putea să mă declar învingător: pentru câteva clipe am reuşit să mă gândesc la ceva ce n-a fost apa, dar nu mi-am dat seama că în tot timpul ăsta îmi dusesem degetul mare la gură şi-l sugeam de zor, ca atunci când eram mic şi suptul mă liniştea.
Într-o zi Sant Romà de Sau o să fie din nou scufundat, o să rămână iar doar turla bisericii, poate lumea o să uite zilele astea de restricţii şi frică, o să intre într-o zonă de legendă, copiii o să râdă şi n-o să creadă, e firesc, dar eu o să ştiu c-am fost aici, pe fundul râului Ter, care e de fapt satul alor mei, pe care ei îl neagă nevorbind niciodată despre el, poate la fel au făcut şi ceilalţi şi de asta s-a scufundat.
Până acum am publicat cărţi care s-au vândut bine, ştiu şi eu că personajele nu pot să-şi petreacă vremea ca nişte momâi, trebuie să se schimbe ceva, să fie intrigă, interacţiuni, rezolvări, chiar dacă toţi vor s-o lase acum în coadă de peşte, nu zic că e preferabil sau nu unui final şocant doar de dragul surprizei, dar acum vreau să scriu altceva, vreau un personaj care să nu se schimbe. De exemplu: ce-ar face unul cool în condiţiile astea? Ar putea fura nişte sticle, asta l-ar face interesant: sparge magazine şi-şi ia singur toată apa pe care o găseşte, ar putea împărţi şi altora ca un Robin Hood, dar personajele astea nu mai sunt la modă, deci mai bine totul pentru el şi, când termină cu magazinele, intră şi prin casele oamenilor, toţi îl ştiu de frică, îi dau direct apa şi când nu mai e, ce face? Hop pe-un motor furat, ca în cartea lui Marsé, bun scriitor, poate cel mai mare al nostru, aşa, şi pe motor trece dincolo, în oraşele cu apă, pentru că aşa e împărţirea: cu şi fără. Apă. Acolo totul e OK, nu mai există frică, priveşte din nou apa ce pe ceva normal, nu ca pe ceva la care să râvneşti, ba îşi permite să treacă pe lângă o fântână şi s-o privească râzând. Dar nu, uite că eu vreau personajul care nu ştie ce să facă, nu se descurcă, n-are idei, aş putea să-l fac cel mai plictisitor personaj. Nu numai plictisitor, din ăştia sunt o groază, deşi scriitorii n-o ştiu, nu-şi imaginează că şi ale lor sunt, vreau să fie şi pasiv, el aşteaptă: nu pe barbari, ca la Coetzee, nu pe tătari, ca la Buzzati, nici războiul, ca-n cartea lui Julien Grecq, ci să se rezolve treaba. El ştie să facă strict un singur lucru: meseria lui, să zicem, aici e de gândit bine, poate să fie scriitor sau poate are o aplicaţie unde vinde pantofi. Vreau ca cititorul – nu, nu ce voia Vila-Matas în prima lui carte, nici chiar aşa, n-am intenţii asasine, i le las lui -, să fie exasperat, să strige: hei, de ce nu faci ceva să ai apă? Şi el nimic. Că o să vină ea. Totuşi ceva frumos trebuie să aibă personajul în apatia lui şi un de ce al comportamentului – pentru că nu e doar apatic – da, şi poate să aibă o buclă strălucitoare în soare. Motiv solid şi buclă strălucitoare, aşa i-aş pune titlul. O s-aştepte şi chiar o să vină ploaia pentru că nimeni n-are soluţii. La fel şi eu: o să stau aici lângă turlă, poate o să-ncep un dans, o să strig, o să cânt şi.