– George mi-a zis ca sunt un muist.

Băiatul ridică jenat privirea către mama lui. Știa că nu este un cuvânt potrivit pentru cei opt ani pe care îi împlinise vara asta, dar convenția era că, dacă el nu are secrete, n-o să aibă nici ea.

– George e un nesimțit care folosește cuvinte pe care nu le înțelege. Încearcă să îl ocolești și, când îți vorbește, nu-i da apă la moară, întoarce-te cu spatele și pleacă.

– L-am întrebat dacă știe ce a aia și a zis că numa’ proștii ca mine nu știu și mi-a arătat pe telefon un filmuleț cu un domn și o doamnă care se pupau la puță.

Femeia dădu ochii peste cap când copilul își privi încurcat șireturile. Era sătulă de discuțiile astea interminabile în care trebuia să-l facă să înțeleagă că lumea e plină de cretini care-și cresc așa copiii și că cu copiii ăștia va ajunge într-o zi să lucreze undeva și ei vor fi niște miserupiști incapabili cărora va ajunge să le facă el treaba pentru că ei se vor fute cu șefii și vor avea statut special.

– Offf, așa mă supără că doamna nu îl atenționează pe George…

– Ba îl atenționează, dar el îi zice să sugă pula și râde cu Vladi și o filmează când ea se enervează. Ieri doamna a plâns și a zis că o să moară de inimă din cauza lor.

– Doamne ferește! O să mă duc la director mâine! Așa ceva nu e normal.

– Nu te duce, mama, că o să mă bată pe mine. Te rog, nu te duce.

Ce naiba să îi spună? Nu avea răspunsuri, nu avea soluții. Părinții erau niște scandalagii și copiii lor erau la fel. La ultima ședință cu părinții îi amenințaseră pe toți și acum nimeni nu mai voia să meargă la poliție.

 – Nu mă duc, mama, dar te rog evită-l. Nu îl privi și nu îi răspunde, cu oamenii ăștia așa ne purtăm, pentru că nu înțeleg. Orice ai face, ei își văd de scopul lor care e doar să facă rău, pentru că asta îi face să se simtă puternici.

– Da, mama, știu. Așa fac. Doamna a zis că m-ai învățat foarte bine și că ai dreptate.

Ce mai mamă era! Nu era în stare să-și apere copilul de doi cretini de puțoi. Dar cum ar fi putut? Doamna se temea, directorul școlii se temea, gardianul plătit de părinți nu intervenea de frică, la poliție râseseră de ea, la inspectorat îi promiseseră un transfer, dar de șase luni nu mai știa nimic și nu mai primea răspuns la mailuri. Ce căcat mai putea face?

Îl luă de după umeri, el se lipi de ea și merseră în tăcere o vreme, fiecare cu gândurile din capul lui. Intrară la băcănia mică de la ei de pe stradă și luară o pâine cu maia și jumate de kil de biscuiți fără zahăr pentru gustarea de la școală. Îi lua pe ăștia pentru ca semănau cu cei din supermarket și nimeni nu știa ce sunt de fapt ca să nu facă mișto de el. Încetase să-i mai dea la școală gustări făcute de ea pentru că îi spuneau că e sărac și că de-aia nu îi ia maică-sa gustări frumos ambalate. La început, ea insistase cu principiile, că ce facem acum lăsăm toți proștii să ne schimbe viața cum au chef?! Dar în ziua când băiatul plânsese cu sughițuri minute în șir pe tema gustării de la școală, ea își pusese paltonul din lână merinos peste hainele de casă, ieșise în zloata de afară și intrase în băcănia de la ei de pe stradă unde cumpărase alinarea copilului. 

– Pune adidașii în raft, te rog. Ne vedem în bucătărie, cu mâinile spălate.

Ușa închisă în urma lor era ca o pavăză. În casă, era din nou stăpână pe situație, mama bună care știa jocuri și poezioare amuzante, care știa răspunsul la orice întrebare și, dacă nu-l știa, îl găsea în enciclopedii sau pe Google. Acolo băiatul ei blând și bun era în siguranță, liber să fie copil și să lase scuturile jos.   

– Da, mama.

În bucătărie era dezordine. De obicei avea vreme să pună lucrurile la locul lor, dar în zilele în care mergea dimineața la spital nu mai apuca, așa că le rămânea ordinea pentru înainte de prânz. Se apucă să strângă farfuriile rămase de la micul dejun, curăță masa și puse oala cu ciorbă la încălzit. Luă polonicul și amestecă pierdută în oala în care pluteau fâșiile de pleurotus. Era așa un copil bun și lumea asta nu îl merita. Așa fusese și ea și, deși în vară împlinise douăzeci și șase de ani, încă era un exercițiu de echilibristică să se descurce zi de zi în societate. Îl crescuseră cum crezuseră că era mai bine, așa cum nimeni nu se obosise să o crească pe ea. Îi vorbiseră de la început ca unui adult, nu foloseau diminutive și cuvinte adaptate vârstei, așa cum mai citise ea prin cărți. Îi citea cu voce tare din ce împrumuta pentru ea de la bibliotecă, iar când mai crescuse, îi inventa în fiecare seară povești din viața reală. Preferata rămânea cea despre familia cu doi copii, vecinii lor de la parter. Fredona ceva fără noimă când băiatul lovi o furculiță de farfurie și o aduse brusc înapoi în bucătăria de șapte metri pătrați.

Mâncară în liniște. Din când în când, din strada liniștită se auzea câte un claxon sau câte un cuvânt strigat, în rest vrăbiuțele umpleau liniștea dintre ei. Când terminară de mâncat strânseră masa completându-și unul altuia gesturile.

– Jucăm un șah?

– Da.

– Vrei cu albele?

– Nu, iau eu negrele azi.         

Piesele stăteau aliniate pe tablă așteptând împreună cu ei să șuiere ceainicul  din email cu maci roșii. Învățase să joace la orfelinat, de la băiatul mut care stătuse cu ei două luni  până îi ieșiseră actele de adopție internațională. Se înțeleseseră perfect. El nu putea să vorbească, ea nu voia să vorbească și în timpul petrecut împreună o învățase să joace. Întâi regulile jocului, apoi ea prinsese restul în sute de partide. După plecarea lui nu mai avusese cu cine să joace, dar se înscria la turnee pe o platformă online și exersa. După vreo doi ani, venise Victor și juca cu el la sesiunile individuale. Avea o privire de om bun și o făcea să se simtă în siguranță. Cum ea nu prea vorbea, răspundea cel mult monosilabic, el o întrebase ce ar vrea să facă în întâlnirile lor individuale și ea adusese tabla de șah.

– Mat!

– Bravo, ești tot mai bun! În curând n-o să mai ai ce învăța de la mine.

– Poate până atunci se întoarce tata și mai jucăm și cu el.

– Poate… Acum hai să ne facem temele.

Copilul înalt și deșirat o strânse în brațe prelung și apoi se așeză la biroul de la fereastră, iar ea intră în debaraua în care-și încropise micul studio. Trase sertarul și scoase un vraf de foi, apoi porni aparatura, făcu reglajele, câteva probe scurte, porni înregistrarea și începu să citească. Cuvintele formau propoziții, fraze, paragrafe, pagini pe care mii de oameni urmau să le asculte. Lectura ei era ca o transă hipnotică, te atrăgea în ea, te lua între brațe și te legăna de nu mai voiai să pleci. Victor îi descoperise acest dar când o auzise citind prima dată micii umflături care se vedea tot mai clar pe sub cămașa de noapte din mătase.

– Ce fain citești. O să vorbesc cu Geo să dai o probă la ei pentru voce. Vrei?

– Pot să încerc, dar nu cred că au nevoie de un novice, cu toți actorii mari care deja citesc pentru ei.

– Eu zic că au nevoie de varietate. O să îl sun. Apoi își scosese ochelarii și îi pusese noptieră, îi sărutase cu zgomot rotunjimea prețioasă, ea râsese și adormiseră în lumina albăstrie a televizorului.


– Nu uita, te rog, George e un copil care nu poate mai mult. Lasă-l să vorbească și nu intra în jocul lui. Te iubesc! Mă gândesc la tine.

– Te iubesc, mama!

Se îmbrățișară la colțul străzii ca să nu îi vadă nimeni și apoi merseră unul lângă altul până la poarta școlii unde se despărțiră și își făcură cu mâna. Urcă în autobuz, scană cardul de călătorie și se așeză pe unul dintre locurile libere. Avea de mers opt stații, așa că își îndesă căștile în urechi, scoase cartea din plicul verde de piele și citi în capul ei, cu intonație, exersând ritmul.

Pe frontispiciu trona eternul anunț înfiorător: „Atenție!!!!!! Cade tencuiala!!!!!” Cineva scăpase desigur degetul pe tasta cu semnul de exclamare, dar asta era puțin pe lângă lipsa de respect și responsabilitate față de cetățeni pe care o afișa cu atâta nonșalanță o instituție a statului. Urcă la etajul trei și se opri în dreptul ușii cu numărul 308, ciocăni de trei ori, scurt și ritmat și așteptă câteva secunde până auzi vocea guturală:

– Intră!

Simțea sictirul de la o poștă, dar măcar era cineva în birou care să-i dea în sfârșit un răspuns. Pentru a suta mia oară, femeia fără vârstă începu să foșnească dosarele din dulapul metalic din spatele ei. Spera să-i fi reținut numele după cele șaișpe mii de întâlniri și implora în gând divinitatea să scrie ceva cu roșu pe cererea ei. De data asta, Dumnezeu fusese pe fază: transferul fusese acceptat de o lună, mai avea o săptămână să ducă dosarul la noua școală.

– Acuma veniți, doamnă? De atâta timp nu v-ați interesat și acuma o dați vina pe noi că ieșiți din termen…

Era prea fericită să se enerveze și să îi explice cum sunase de sute de ori, dăduse zeci de mailuri și venise de câteva ori pe săptămână, fără succes. Luă aprobarea, mulțumi și refăcu traseul invers, dar de această dată traversă curtea pustie a școlii, lăsându-se condusă de gardian pe intrarea principală. Directorul îi semnă hârtiile și îi înapoie dosarul, apoi, la cererea ei, trimise elevul de serviciu să îl cheme la direcțiune pe elevul Damian din a doua B, echipat de plecare.

– E puțin mai departe, dar cred că putem să ajungem pe jos măcar până dă zăpada.

De ani buni, iernile erau mai degrabă uscate și calde, fără vreo legătură cu iernile copilăriei ei când plecau dimineața de la centru încotoșmănați de abia se puteau mișca și ajungeau la școală înghețați bocnă. Acum doi ani, nici măcar nu-și mai scosese din dulap haina de iarnă și cizmele îmblănite.

– Oare o să stau singur în bancă?

– Nu știu, puiule, vedem azi, dar ai încredere că o să fie mai bine.

– Da, mama, o să fie…

Nu voia să o supere, dar frica de necunoscut era mai mare decât cea de George și de golanii lui. Știa cât se zbătuse, o auzise vorbind la telefon de multe ori în ultimele luni, o văzuse plângând în bucătărie când punea ciorba la încălzit și credea cu toată puterea lui că, dacă mama trecuse prin toate astea ca să obțină transferul, trebuie să fie mai bine la școala nouă. Dar cine putea să știe? Chiar și mama se mai înșela din când în când.


În biroul directoarei era cald și mirosea a școală, a hârtie, cafea caldă, tuș și un parfum dulceag de flori ușor stătut. Dacă nu s-ar fi schimbat vremurile și fumatul n-ar fi fost interzis, era sigură că ar fi mirosit fix ca acum cincisprezece ani, la centru. Directoarea le zâmbise și îi invitase să se așeze pe scaunele din fața biroului din lemn învechit. Își dădu haina jos și îl încurajă și pe el să facă la fel. Ghiozdanul stătea pe jos, între ei doi, pe covorul persan cu ciucuri frumos pieptănați. Se înfioră de bucurie când femeia de după birou se întoarse să le pună dosarul în biblioraftul de pe etajera din spate pe care scria cu majuscule TRANSFERURI ACCEPTATE, apoi îl luase pe copil de mână și-i condusese pe amândoi în noua clasă, să o cunoască pe doamna și pe noii lui colegi.

Îi văzu fețișoara destinzându-se când dăduse cu ochii de băncile individuale și se relaxase și mai tare când, întrebat ce îi place cel mai mult pe lumea asta, spuse că mama, iar copiii nu râseseră, ci bătuseră din palme. Și bătuseră iar din palme când ea le spusese la rândul ei că meseria ei însemna să se înregistreze când citea cărți cu voce tare. Poate că atitudinea tuturor părea puțin forțată și artificială, dar măcar era de bun simț. Începutul promitea.

Stătu într-o cafenea din apropiere și citi până când se întoarse să îl ia de la școală. Se sperie puțin când, aproape de doișpe, el încă nu ieșise și tocmai se pregătea să îi scrie învățătoarei când își recunoscu copilul care ieșea zâmbind din școală împreună cu câțiva colegi. Se înfioră și ochii i se umeziră, dar nu lăsă lacrimile să curgă. Copilul își salută învățătoarea și i se aruncă în brațe:

– Ne-am jucat, mi-am făcuse prieteni și chiar am luat un FB la mate! Știi, doamna m-a lăudat și toată clasa m-a aplaudat din nou. La finalul zilei, ne-am îmbrățișat și ne-am urat o zi frumoasă cu familia!…

Turuise tot drumul, fericit. Fericită era și ea, învârtind cu polonicul în ciorba de pleurotus. Nu-l mai văzuse atât de relaxat de la grădiniță. Îi era teamă să spună cu voce tare ca să nu destrame vraja, dar reușise să găsească o școală potrivită.

În timpul mesei, făcură planul pentru restul zilei. Trebuiau să iasă din casă la maxim trei și douăzeci ca să prindă tramvaiul și apoi să se grăbească să prindă cât mai mult din programul de vizită, iar asta însemna că le mai rămâneau doar două ore în care el să își facă temele și ea să înregistreze restul capitolului.

Merseră cele șase stații jucând “Da sau nu” și chicotind când reușeau să se provoace reciproc. Intrară în secția de oncologie a spitalului, urcară la etajul șapte și străbătură tăcuți coridorul, până la camera 708. În capul oaselor, în patul de lângă fereastră, Victor citea. Tabla de șah era pregătită pe masa trasă între paturi, iar fereastra era deschisă așa cum era mereu când veneau ei. Trecuse aproape un an de la prima operație și mirosul de infecție era tot mai puternic.

La începutul verii îl operaseră din nou sperând că, dacă mai extirpă o parte din laringe, vor elimina toate celulele canceroase, dar nu fusese așa. La zece zile după operație, medicii le spuseseră că nu mai au ce face și că mirosul se va intensifica până la moarte, în maximum trei luni. Victor îi ceruse de la început să nu îi ascundă nimic, voia să știe tot ce îi spuneau medicii care preferau să nu îi vorbească lui. Știa și băiatul, tot pentru că Victor vrusese, iar ea fusese de acord că așa era corect. Aveau drept de vizită zilnic, ea venea dimineața, ca să fie lângă el pentru tratamente, iar a doua zi venea cu băiatul după masa, sperând să-l găsească tot conștient când vor deschide ușa.

Jucau șah, spuneau glume și se ignorau aerul rece care mirosea tot mai tare a puroi. Copilul juca bine, îl bătuse cu o strategie pe care el nu o cunoștea, poate ca era timpul să studieze cu un profesor. Peste capul lui, își privi soția. O văzuse crescând și devenind femeie și se îndrăgostise de tăcerile ei și de pasiunea pentru șah, iar când ieșiseră de la film și ea îi spusese că era primul film la cinema pe care îl văzuse, se îndrăgostise și de glasul ei. Fusese sigur că o salvase acum zece ani când o scosese din centru, iar ea începuse să-i vorbească. Cei douăzeci și cinci de ani dintre ei fuseseră o piedică pentru el, dar o încurajare pentru ea. Ea câștigase și așa se născuse Victoraș. Se căsătoriseră și trăiseră o viață obișnuită până când el se îmbolnăvise, iar acum viața lor era suspendată în așteptare.


Victoraș se simți vinovat că era fericit că mâine merge la școala nouă, în timp ce tatăl lui murea în spital. Își privi mama și se întrebă la ce se gândește. Ea se simțea vinovată că se bucura că asigurarea acoperea toate taxele medicale, că primea proiecte noi, că Victoraș e bine și că îl transferase, în timp ce soțul ei murea în spital. Erau doar ei doi în stația de tramvai.

Se așezară pe băncuță și copilul se cuibări la pieptul ei. Se însera și începuse să bureze. Căută în plicul verde de piele umbrela la gândul că, de la stația de tramvai, mai aveau de mers vreo zece minute până acasă. O găsi și ridică privirea ușurată exact când Dusterul auriu intră în viteză pe trotuar, sparse panoul publicitar din lateral și rase stația de tramvai de pe fața pământului.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text?


This poll is no longer accepting votes

Este acest text unul câștigător la concursul nesemnate?