„Respiră!”, de Mihai Radu (Polirom, 2024), este în primul rând un roman-parabolă despre omul-știre și contrafacere sau despre cum a ajuns adevărul să nu mai conteze deloc dacă de pe urma distorsionărilor se scot bani. E, în fond, un roman despre dezumanizare. Oroarea devine fapt divers, umanul se comprimă în câteva secvențe, rulează în buclă, e capitalizabil, apoi se banalizează, arde și dispare.

Primele cinci capitole mi s-au părut un preambul inteligent care vizează deconstrucția unor tipuri de mesaje (narative, media etc), așa că, în ciuda faptului că s-a tot zis că romanul se citește repede, nu mi s-a părut chiar așa, din moment ce mi-a dat senzația unui roman alegoric, care urmează o schemă mai subtilă decât ce se vede din prima.

Poți să îl parcurgi și din afară, fără să descui ușa, dar se pierde mare parte din distracție. În plus, e vizibil că lui Mihai Radu îi plac metaforele, simbolurile, alegoriile, deși nu se întinde cu ele (mi-ar fi plăcut să da). Abia după rama/punerea în abis legată de criza discursului și de interfețe de tot felul (ecrane, geamuri, televiziune, pixeli-furnici, metafora focului – nu m-am putut abține să nu mă gândesc la peștera lui Platon), în care MR face o teorie mascată a tot ce înseamnă produs contrafăcut, se derulează povestea propriu-zisă (atacul, răpirea, conflictul), care la final devine o știre, un reportaj, adică un alt produs contrafăcut, încheind simetric romanul, care este și un vast comentariu critic legat de felul în care poate fi spusă o poveste. Și depinde din ce punct de vedere spui povestea ca ea să producă bani, să atragă curioșii, să devină un capital. Ceea ce apără Adina Moscu este tocmai acest capital, este substitutul umanului, adică imaginea ei, avatarul, ajunsă mai prețioasă decât viața însăși. Deci narativul este programatic subordonat unei alte estetici, cea a reportajului/a știrii, iar consumarea rapidă devine un imperativ.

Combustia este imediatul necontextualizat, clipa care consumă vieți, le înghite sau le transformă în produse vandabile. Tânărul ars „își face numărul” iar și iar, de umerii lui se agață „pelerina unei povești” (așa cum se va agăța și de umerii lui Geo). Nu aș da romanului (neapărat) o conotație politică, pentru că fake-ul și impostura nu sunt produse exclusiv ale capitalismului, ci mai degrabă ar putea fi invers, căci orânduirile nu există în absența oamenilor care le creează.

Pe final însă, opțiunea lui MR este de a vira spre realism social, părăsind orwellianismul (deși parcă ne pregătise special pentru asta și mi-a părut rău), tăindu-i oarecum lui Geo aripile de psihopat prin conflictul săraci-bogați, ca să-i cedeze Adinei Moscu rolul de psihopată parvenită. Nu știu dacă strategia dă greutate romanului, dar sigur îl face mai actual.

All in all, citiți, e bun, e complex, dar nu citiți pe repede-nainte, că nu despre asta e vorba. Și dacă deja l-ați citit, puteți relua lectura.