– N-aveam de gând să mă îndrăgostesc de el. Nici el de mine.
Își rulează o țigară: tutun Django portocaliu, foițe OCB portocalii și filtre de la aceeași firmă, long-slim. Firele de tutun căzute pe masă le adună ușor într-o moviliță și le trage cu degetul mic de la mâna dreaptă înapoi în pachet.
– Vrei? îl întreabă, întinzând țigara proaspăt rulată către partenerul ei nedorit de discuție.
– Nu, că cine știe ce ai pus în ea.
– Hai, ia! Și termină cu glumele astea de tâmpite. Crezi că am timp să umblu spartă? Mi-s suficiente senzațiile de care am parte zi de zi la job.
– Atunci… ce să zic? Suntem doi!
În timp ce vorbesc, ea rulează o altă țigară, pe care o aprinde de la lumânare. Împinge lumânarea către el și-l poftește să o folosească. În aer se împrăște miros de vanilie. El îi urmează exemplul, trage cu nesaț și se îneacă. Tușește și își lovește ușor pieptul cu pumnul.
– Pfu, e cam tare.
– Nu e tare, nu ești tu obișnuit cu tutunul rulat. Oricum astea-s mult mai bune decât căcaturile alea de Kent pe care le păstrezi tu cu atâta grijă și din care fumezi cu țârâita. Ce faci când se termină?
– Ce la curent ești cu toate, domnișoara jurnalistă. N-ai tu treabă cât mă țin sau nu pe mine țigările. O să vin și-o să mă milogesc de tine să îmi rulezi când o fi să mi se termine, că parcă începe să-mi placă.
– Vezi-vezi, devii cam agresiv verbal. Kind reminder că suntem în casa mea și că ai anunțat că vii pe pace.
Scrâșnește din dinți, își îndreaptă spatele, inspiră adânc, apoi expiră:
– Aveți dreptate, domnișoară! Continuă, te rog. Ce ziceai?
– Ce ziceam? No, c-am uitat!
Alec privește lumina gălbuie a lumânării. Iana își pune mâna la tâmplă, lăsând țigara să se fumeze singură.
– Ăăă, e… e plăcut, zice el într-un final.
– Era plăcut, dar văd că ție nu-ți prea place să stai în liniște!
– Nu la asta mă refeream, futu-i, băga-mi-aș! E fain să stai așa, la lumina lumânării. Nu s-a mai luat de mult curentul. Parcă mi-era dor.
Iana ia paharul de vin în mână, cu trei degete, de partea superioară a piciorului. Îi zisese un prieten că așa se ține paharul de vin, ca să nu se încălzească licoarea. I se pare incomod, dar îl ascultă în continuare, fără să se obosească să verifice dacă e adevărată sau nu informația.
– Vai, păi dacă așa stă treaba, data viitoare când ai chef să stai pe întuneric, trimite un mesaj, că un-doi vin și-ți sar singuranța.
În acel moment, s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cei doi, care până în acea clipă au fost dușmani nedeclarați, au râs în hohote.
– În orice caz, mi-am amintit ce ziceam. N-am vrut să ne îndrăgostim. Și nici n-am făcut-o. Că n-a fost nevoie. Ne-am cunoscut pe Facebook. Cam nasol, nu? Nimic romantic. Tocmai îi luasem un interviu unei amice regizoare. Mă rog, nu eram amice când i-am luat interviul, ci am devenit după aceea. În fine, irelevant. Interviul a cam făcut înconjorul internetului, cel puțin printre oamenii din domeniu și am primit multe cereri de prietenie în acea perioadă. Printre oamenii care îmi cereau prietenia era și el. Tot regizor. Am discutat puțin pe internet și am stabilit să ne întâlnim. Când l-am văzut, mi s-a tăiat respirația. Știu, cel mai clișeic lucru pe care puteam să-l zic. Dar am prea multe pahare de vin la bord acum și nici n-are sens să vin cu o altă metaforă, pentru că exact așa s-a întâmplat. Sincer? Arăta bine. Chiar foarte bine. Avea un zâmbet de milioane. Alb, perfect. Și o privire… o privire de parcă acolo se înghesuiseră toate tainele Universului. Erau atât de aproape, de parcă le-aș fi putut culege oricând, ca pe niște mere dintr-un pom.
– Tot nu te poți abține de la metafore, pare-se.
Iana își continuă povestea în timp ce rulează încă două țigări, dintre care una i-o oferă lui Alec.
– La acea primă discuție, a fost nevoie de toată voința mea să nu rup hainele de pe el. Și el a simțit același lucru. Ne-am mărturisit asta atunci, pe loc. Totul a fost întotdeauna transparent între noi. Dar eu aveam atunci iubit și n-am vrut să-l înșel. Așa că am povestit de toate, iar interviul nu l-am mai luat. Era noiembrie târziu. Afară frig de crăpau pietrele și era pe vremea când nu purtam țițo pe sub pantaloni, că eram tânără. M-a condus până în stația de pe Memo și s-a apropiat periculos de mine. A vrut să mă sărute! Ca norocul, am fost salvată de autobuz. Mă rog, de fapt, de vocea care anunța că se apropie autobuzul meu. M-an întors, am sărit în bus și i-am făcut cu mâna, din mers. Pe cuvântul meu că m-am comportat ca o sălbatică. M-am simțit prost, dar am lăsat-o așa.
– Cunosc alura asta de sălbatică destul de bine. Pe mine nu m-ar fi mirat. S-a speriat?
– Vrei să știi povestea sau o lăsăm baltă?
– M-a prins, drept să-ți spun, dar mai trebuie și eu să zic câte ceva, că altfel ce rost am aici?
– S-asculți. Nu de asta ne-am adunat aici în seara asta?
Alec dă să mai spună ceva, dar preferă să ia o gură de vin și își reazămă spatele de scaun, încrucișându-și mâinile. Câinele din spatele blocului se aude lătrând în neștire. Fiecare zgomot, oricât de mic, îl alimentează. Vântul se lovește de acoperiș și de geamuri.
– Să vezi și să nu crezi, o lună mai târziu, în prima zi din noul an, tipul cu care eram mi-a dat papucii. Am fost de serviciu în noaptea de Revelion, el a mers la ceva cabană, și-a tras-o cu una și după o noapte a zis că a terminat-o cu mine că a găsit dragostea vieții lui. S-au despărțit după șase luni, dar astea-s detalii. Am suferit ca un câine, așa că mi-am luat un iepure. Și ăla a murit după șase luni.
– Nu mi-ai părut niciodată genul care ar suferi după un bărbat. Pari atât de… independentă.
– Sunt independentă, dar asta nu înseamnă că nu mă doare când irosesc resurse importante precum timp, iubire, nervi și altele, ca apoi să mă trezesc singură și cu echilibrul făcut țăndări doar pentru că ăla pe care mi-am consumat resursele nu a fost în stare să și-o țină în pantaloni.
– Și? Ce-ai făcut?
– Mi-am luat un iepure, n-auzi? Dar a murit.
– Nu, cu tipul, cu regizorul.
– Ah, când m-am săturat de stat în pat plângând și mângâind iepurele, i-am scris. Cu tupeu. Întâmplarea făcea că exact în acel moment era în Cluj, monta un spectacol. A fost extrem de bucuros că i-am scris. M-am dus la el. M-a așteptat cu o sticlă de vin spumant, flori, ciocolată și o scrumieră. El nu fuma, era doar extrem de atent. A fost cel mai bun sex din viața mea. Întâlnirile noastre au continuat câteva luni bune, o dată la ceva timp, de câte ori venea prin Cluj. Mereu era același ritual: vinul spumant, florile, ciocolata, scrumiera, sexul. I-am văzut și o parte din spectacole. Sunt excepționale, chiar îți recomand să mergi. După fiecare vizionare mi-ar fi plăcut să îl iau și să mi-o trag cu el până îi intram în minte. Voiam să alerg printre gândurile sale, să încerc să îmi fac o idee despre cum funcționează mintea lui. E ceva ce n-am mai întâlnit. Cred că pot spune că în acea perioadă era cel mai bun prieten al meu.
– Așa… și ce s-a întâmplat?
– Nimic, m-a pus dracu’ să intru într-o altă relație. Mă rog, abia vorbeam cu fostul când a venit ziua mea și mi-a trimis o poză cu vinul, florile, ciocolata, scumiera și mi-a zis că mă așteaptă. Nu m-am dus, ca o cretină. Eram loială unui om față de care nu aveam nicio îndatorire. Morală sau de altfel. Și nu m-am dus. Am inventat o scuză banală. Așa s-au scurs trei ani… Apoi am fost părăsită în noaptea de Revelion. Ghici ce? Își găsise alta. Dragostea vieții sale. Observi un tipar? I-a ținut un an și-un pic, cu multe despărțiri. Măcar nu mi-am mai luat un iepure. Dar i-am scris regizorului. Și ca să vezi, că nimic nu e întâmplător, exact în ziua în care i-am scris era în oraș. A venit la mine. L-am așteptat eu cu o sticlă de vin. Mi-a cerut să iau ceva sexy pe mine, l-am așteptat într-o pereche de colanți negri și un maiou. Nu prea știu să fiu sexy, dar cred că m-am descurcat. Am stat de vorbă și apoi am sărit în pat. Eram flămânzi unul de celălalt. Ne-a fost dor unul de celălalt. Ne iubeam mult.
– Stai. Stai. Nu ziceai că nu ați vrut să vă îndrăgostiți? Deci ați făcut-o până la urmă.
– Nu ne-am îndrăgostit, dar ne-am iubit. O iubire din aceea ca joaca dintre doi copii, care odată ce cresc se termină, își vede fiecare de viață și rămân doar cu amintirea acelor clipe în care erau doar ei și lumea nu exista. N-am mai vorbit de-atunci cu el, dar ceva mă face să cred că vom reapărea unul în viața celuilalt la momentul potrivit. De ce? Fiindcă nu am cerut niciodată nimic unul de la celălalt. Ne-am oferit unul altuia, ne-am deschis mințile, sufletele, trupurile. Și cum poți să spui că asta nu e iubire cu adevărat?
Lumânarea e pe terminate, la fel și vinul. Iana scoate o altă lumânare dintr-o vitrină și o aprinde de la cealaltă, așezând-o pe masă. Cândva, în mijlocul poveștii, începuse să ningă, cu fulgi mari și deși, iar întreaga stradă încărunțise. La fel și copacii și grădinile din jur. Urmele unei mașini rătăcite se vedeau în spatele blocului. – Poftim, unul dintre regretele mele. Că nu mi-am tras-o mai des cu tipul ăsta, fiindcă mi-am pierdut vremea în relații care n-au dus nicăieri. Te așteptai la ceva mai profund? Că n-am. Acum, putem fi prieteni.