Picioare de lotus (ed. Polirom, 2024) – acest titlu-metaforă care aparține volumului ca întreg și nu uneia dintre povestirile din care este compus, așa cum se întâmplă deseori în cazul volumelor de proză scurtă. Titlul este liantul, firul roșu care unește aceste proze al căror numitor comun e un soi de neapartenență, un ceva „altfel” definind fiecare personaj. Dar mai mult decât interpretarea prozelor în cheia propusă de autor prin intermediul titlului și al cuvântului înainte explicativ, m-a surprins (plăcut) corectitudinea politică a acestor proze, aspect care de obicei sare în ochi atunci când NU există, nu invers. Expune oameni și situații fără a-i eticheta (deși în firul narativ apar etichete prin prisma acțiunii/ realismului situațiilor, dar autorul rămâne mereu distant și „drept”, venind cu multiplele „versiuni” ale unei (pre)judecăți, respectiv, lipse de judecată). Dacă un personaj judecă o femeie după aspectul fizic, presupunând că este lucrătoare sexuală, un altul se întreabă care e problema aici și tot așa. Toate astea ca un fundal firesc al unor situații la fel de firești, imediate, cotidiene, în care ne putem afla fiecare dintre noi. Și într-un limbaj limpede, deloc încărcat dar nu mereu simplu (și când e simplu, o spun în sensul bun al cuvântului). Textele lui Răileanu nu te sufocă, dar poate te strâng puțin asemeni menghinei de pe copertă, cu atât mai mult cu cât găsești o punte de legătură între tine și ele. După această carte știu că aș mai citi și altele de la el.