Așa trecu primul an. Cu mine supunându-mă acelui sistem rigid, ce mă trata cu o ostilitate bine temperată, în care am învățat cum să scriu cereri, să primesc și să înregistrez petiții, să compun adrese folosindu-mă de limbajul de lemn al administrației, în care exprimările ce denotau profesionalismul întocmitorului trebuiau să includă termeni precum celeritate sau pe cale de consecință sau diferite conjugări ale verbului a opina. Cu gândul la Mia, am învățat cum să nu mă mai enervez ori de câte ori șeful de departament găsea o modalitate de a mă pune cumva în inferioritate, am scrâșnit din dinți și am tăcut.
Pe timpul zilei de lucru participam la câte 3-4 ședințe croite după același scenariu în care Lazăr Adina își admonesta cu sadism audiența, învinuind, acuzând și jignind angajații acelei administrații conduse de o directoare ce părea prezentă doar când reitera ideile și acuzele sfătuitoarei sale. Dacă manipularea ar fi putut fi ierarhizată în funcție de disponibilitatea de a fi manipulat a victimei, Maria Bica s-ar fi aflat pe cea mai de sus treaptă. Când Adina nu se afla prin preajmă, Maria intra într-o stare letargică, părând o păpușă fără viață, abandonată de păpușarul ei pe unul din cele două scaune din biroul directorului adjunct. Entuziasmul de la început îi slăbise subit și aderase surprinzător de rapid la lupta Adinei. Deși extrem de diferite una de cealaltă, găsiseră totuși liantul comun: plăcerea de a umili și plăcerea de a asista la umilințe. Asta o atrăsese pe ong-istă la Adina. În momentul în care pusese piciorul pe coridoarele departamentului și o văzuse în acțiune pe Adina, Maria își descoperise acea plăcere vinovată, pe care o avuseseră cu două mii de ani în urmă și spectatorii din tribunele Colosseumului. Îi plăceea să asiste la umilire la fel cum romanii erau în extaz când gladiatorii retezau mâini și picioare în arenele însângerate. Jubila când observa capetele plecate și cozile puse între picioare. Adora să participe la ședințele de execuție. Era încântată de toată retorica agresivă a jignirilor și calomniilor prin care Adina prepara trinitrotoluenul umilirii adversarilor săi. Exploziile de înjosire. Detonările de batjocorire. Adora să o vadă la lucru. Călăul devenise un fel de bufon abject, iar regele era atât de orbit de plăcerea de a asista la execuții încât nu-și dăduse seama că tocmai acest gâde înarmat cu o geantă Valentino în care părea să-și fi îndesat arsenaul calomniilor paranoide era cel ce-i conducea de fapt regatul.
Asta pentru că Adina se lansase într-o adevărată campanie vindicativă împotriva oamenilor fostului primar, care o mazilise aruncând-o în derizoriul unei funcții minore pe care și-o desfășurase timp de trei ani într-una din camerele demisolului întunecat al teatrului Rebengiuc, iar acum își consuma vremea răzbunării prin interminabilele ședințe în care, asemenea unei cobre roșii, scuipa cu venin pe șefii de serviciu aliniați în sala de ședință ca în fața unui puton de execuție. Găsise rapid trei slugi pe care le pusese în comisia de disciplină și, cu ajutorul lor, își începu campania de detașări.
– Dezbină și cucerește! îi șoptea triumfător Mariei în momentele când aceasta semna detașările. Trebuie spart buboiul, că altfel se extinde infecția!
Astfel, în fiecare lună mai dispărea câte un angajat, detașat fiind spre teatre, muzee sau alte instituții de cultură. Cultura. Acolo îi vărsa. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că asta era de fapt jignirea supremă în acel mediu ce începuse să-mi devină anaerob. Asta pentru că în structura administrației cultura însemna vidul. Populată în mare parte de personaje ce nu citiseră în viața lor o carte, nimeni din sistem nu vroia să aibă de-a face cu instituțiile subfinanțate din cultură, acolo unde erau promovate activități cărora creierele lor pur și simplu nu le găseau rațiunea de a exista. Cultura, temnița din subsolul administrației publice unde erau detașați nesupușii. Adina trecuse prin acea cameră de tortură. Acum venise timpul ca ea să le deschidă celorlalți ușile din demisolurile teatrelor și muzeelor aflate în administrația primăriei. Cultura. Sperietoarea funcționarilor publici. Nemesisul referenților și inspectorilor și experților și consilierilor și șefilor de serviciu din administrație.
Deși făceam eforturi masive pentru a nu-mi păsa de părerea celorlalți, mă simțeam inconfortabil știind că cei din jur mă percepeau ca pe girul Mariei Bica din momentul în care mi-am dat seama că Maria Bica era doar o piesă de mobilier din biroul Adinei Lazăr. Luam parte la toate acele ședințe dezagreabile cu senzația că fac cumva parte din plutonul de execuție, deși nu scoteam niciun sunet și nu aveam nicio legătură cu deciziile celor două. În același timp habar nu aveam cine erau sau ce făcuseră greșit oamenii care erau puși la zid. Contractele, achizițiile, procedurile juridice, trimiterile spre legi obscure sau spre codul civil și codul penal, invocarea corpului de control, al curții de conturi, al parchetului, al DNA-ului și toată acea zeamă tulbure instituțională pentru care nu aveam nicio pregătire în a o înțelege, pe care nu o înțelegeam și mai ales nici nu vroiam să o înțeleg constituia fondul problemelor în numele cărora noii mei colegi dispăreau săptămânal în detașări sau transferuri spre zonele întunecate ale culturii. Fugisem de proximitatea umilirii și ale manifestărilor ei toxice întreaga viață, pentru ca acum să ajung la izvorul ei. Urcasem în amontele râului crezând în tot acel timp că merg în aval și că voi ieși în largul mării. M-am înșelat amarnic. La finalul acelor ședințe mă opream lângă dozatorul de apă, beam câteva pahare pline ochi și în scurt timp am început să mă întreb ce dracu caut eu acolo. Apoi mă gândeam la Mara și la Mia, la promisiunea pe care mi-o făcusem și efectul revigorant al încă unui pahar cu apă reușea ca prin minune să-mi mai dilueze greața ce o simțeam răscolindu-mi stomacul. Noroc cu Perdivară, că altfel sigur aș fi luat-o razna.
Cantitatea intimidantă de indolență și modul candid în care și-o manifesta îi confereau lui Perdivară proprietățile unui purificator de aer. De când mă trezisem cu el vecin de birou atmosfera devenise mai respirabilă. Lehamitea cu care ataca orice sarcină de serviciu, naturalețea impasibilității sale în fața criticii superiorilor ierarhici, predispoziția de a expedia în derizoriu întregul mecanism birocratic m-au convins că Perdivară era singura alternativă pentru păstrarea sănătății mintale în interiorul administrației. Mai dă-i în pula mea – era rezumatul filosofiei în spiritul căreia își începea și-și încheia Perdivară ziua de lucru. Și avea dreptate.
L-am îndrăgit din prima zi. Perdivară era un mucalit și gafeur de mare clasă, iar asta i-a adus multe puncte, pentru că tot timpul am avut o relație specială cu posesorii de indelicatețe involuntară. Îi iubesc. Jignirile neintenționate pe care Perdivară le aducea celor din jur, remarcile sale nepotrivite și felul dezinvolt cu care dădea cu mucii în fasole, făceau din el opusul formalismului rigid cu care administrația părea să-și fi nivelat angajații. Pierdut prin pădurea regimului de austeritate al procedurilor administrative, Perdivară începuse să-și facă loc cu drujba, imun la zbiaretele celor din jur, care făceau alergie și-și dădeau ochii peste cap când îi vedeau rapoartele, petițiile și toată hârțogăraia neconformă cu standardele instituției.
Ne luam prânzul și rîdeam împreună. Zi de zi. În zilele călduroase, puțin le lipsise locuitorilor de la casele vecine să nu sune la poliție pentru a reclama hohotele animalice de râs ce răzbăteau de sub corcoduș, acolo unde eu și Perdivară, aplecați deasupra casoletelor, râdeam până rămânem fără aer. Râdeam de proceduri, de obtuzitate, de incompetență, de prostie, de impostură, de pretențiile ridicole, de vulgaritate, de incultură, de tupeu, de falsele aparențe, de vestimentații, de greșelile gramaticale din mailuri, din adrese, din petiții și de toată dinamica redunantă a administrației cu care ne chinuiserăm timp de nouă luni să ne găsim ceva în comun și nu reușiserăm.
– Dumnezeu era în pauza de masă când au fost concepuți ăștia, zicea el făcând referire la 2-3 colegi pentru care, în viziunea lui Perdivară, singura justificare ce stătea la baza cumulilor de noncalități ce-i defineau ca personaje inodore, insipide și incolore era eroarea inițială de proiectare.
Unul dintre ele – al cărui nume nu-l cunoșteam, dar pe care îl poreclisem Animalul – lucra într-un departament obscur și ceea ce-l caracteriza – pe lângă fotosensibilitatea luminii monitorului, care probabil îl deranja pentru că era veșnic stins pe biroul său – era registrul onomatopeic în care-și desfășura activitatea verbală. Animalul (29, titu maiorescu) avea 1,90 și doar lipsa dopurilor laterale din gâtlej îl diferențiau de figura Frankenstein-ului din desenele animate. Animalul își derula activitatea de 8 ore nefăcând absolut nimic. Și când nu făcea nimic se mișca în reluare. Se așeza la birou, pornea calculatorul și, după ce ecranul intra în standby se uita pe telefon sau pur și simplu urmărea cu atenție întunericul ecranului din fața lui. Părea hipnotizat de nimicul din monitor. Două fuseseră dățile în care Perdivară îl întrebase ceva și de fiecare dată Animalul bâiguise ceva neinteligibil. Am aflat povestea Animalului de la Ciprian (36 conservator).
– Cum îi ziceți? Animalu? Ce caterincă sunteți! Deci hai să vă zic cum stă treaba cu al nostru. E real ce vă zic io acum.
Ciprian vorbea în șoaptă și atât de repede încât aveam impresia că aud sîsîitul unui șarpe. Era mic de înălțime, subțire și mișcările sale energice aveau ceva din agilitatea unei nevăstuici. Nu avea stare. Felul în care făcea un pas micuț în față și unul înapoi în timp ce vorbea, lansat într-un neîntrerupt joc de glezne, precum și nervozitatea mișcărilor capului pe care și–l răsucea iute stânga-dreapta – de parcă scruta desișurile în căutare pradă, îi confereau simpatica agresivitate specifică micilor animale carnivore. Autodeclarat maestru combinator, așa cum mi se prezentase cu mândrie de la bun început, Ciprian era unul din puținele exemplare cât de cât frecventabile din serviciul tehnic. Pus la punct cu tot istoricul colegilor săi, Ciprian părea să fi avut acces la jurnalele lor secrete. Știa tot despre toată lumea.
-L-ați văzut cum e. Nu face nimic. Se trântește acolo și zace până sună de ieșire. De trei ani. Mă înțelegi? I-auzi aici fază. M-auzi? I-auzi fază: vine acum doi ani șeful lui de birou. Să-i facă evaluarea. Știi ce zic? Evaluarea. I-auzi aici: nimic. Al nostru nu făcuse nimic. Un an de zile. Niciun raport. Nicio adresă. Pula mea, nicio hârtie. Fii atent. Și îi dă nesatisfăcător. Nota 1 adică. Mă-nțelegi? Acum vine faza. I-auzi aici: a doua zi primește un telefon. Când aude vocea se cacă pe el șefu. Ce se aude din receptor? I-auzi ce se aude: ce-aveți, bă, cu băiatu ăla? V-a făcut ceva rău? V-a deranjat cu ceva? Păi dacă nu v-a deranjat, voi de ce-l deranjați? Era cineva de sus. De sus de tot. Guvern. Pula mea. Și de atunci primește al nostru numai foarte bine. Nu 5. Da un 4,5 primește. De doi ani. Adevărat băiatu, nu? Premiant. Io-l simpatizez. Io așa vreau să ajung. Barosan, tati. Îl doare la măciucă. Nu faci nimic și-ți iei foarte binele. Magician. Hai că vă las. Apropo, că uitasem. Costine, ciceai că vrei să-ți faci o vopsire pe asigurare? Fii atent. I-auzi. Cunosc un băiat care are un cui ascuțit. Mă-nțelegi? Îl mai am pe unu care aruncă mașini de pe podu Grand. Îți iei toată asigurarea…
Perdivară a fost singurul prieten pe care mi l-am făcut acolo, în cei doi ani de administrație. Și tot din cauza lui am fost dat afară.
Totul s-a petrecut cu o viteză uimitoare, atât de nespecifică modului de lucru din administrație. La finalul unei zile de lucru, ne-am trezit cu Adina Lazăr în birou făcându-i obișnuitul bullying zilnic lui Costin. Adina îl ura pe Perdivară de când se angajase – la câteva luni după mine, pentru că îl văzuse stând constant la glume cu un funcționar bătrân pe care ea nu-l avea la mațe și pe care reușise în cele din urmă să-l detașeze. Mintea ei bolnavă țesuse o kabală în jurul relației de amiciție dintre cei doi și din acel moment Perdivară a devenit una din multiplele ei ținte, fără să fi avut decât vina de a râde la bancurile unui bufon bătrân. Așa că a început să-l umilească ședință de ședință, să-l pună în inferioritate și să-l provoace constant, și numai calmul generat de sănătoasa lui indolență în fața provocărilor l-a păstrat în departament. Dar, cum suntem oameni și totul are o limită, Perdivară a răbufnit surprinzător în acel sfârșit de program, aruncându-i Adinei un superb da ia mai du-te și-n pula mea! care l-a trimis instant în comisia de disciplină.