Turnul pătrat din piatră se înalță singuratic la marginea promontoriului de care se sparg valurile. Fațada sa înnegrită de vreme are ferestre înalte, ferecate cu grilaje din bare mâncate de rugină. Ultimul etaj se îngustează spre vârf, iar pe unul dintre pereți se află un cadran pe care s-a depus un strat galben de sare. Limbile ceasului nu s-au mai urnit de treizeci de ani. După singura intrare, baricadată cu lemne bătute strașnic în piroane groase, ai putea crede că edificiul e nelocuit, asemenea orașului de care aparține. Piațeta circulară, cu un caldarâm veșnic ud de la ploi, e înconjurată de un semicerc de construcții scunde, din cărămidă roșie, cu porțile închise. Pe vremuri aici erau prăvălii cu carne, legume, brânzeturi, prin fața cărora treceau vânzătorii ambulanți în ziua de duminică. Acum, peste tot tronează o liniște apăsătoare, neîntreruptă nici de zborul unui pescăruș sau de roțile unei vehicul, doar vântul răscolește toate cotloanele, le umple de frunze după ce le răsucește spre cer și le aruncă în toate direcțiile.
În această dimineață, mai exact la ora șase și douăzeci și două de minute, se aude un țipăt. Un bărbat gol pușcă a sărit de la fereastra turnului.
Pe Moto, care a adormit pe canapeaua nedesfăcută, îl trezește forfota care pare să vină de peste tot, și hotărăște să se prefacă mai departe că visează, așa cum făcea când era mic și avea părinți, ziua începea cu totul altfel, casa era plină de viață, iar el era în centrul iubirii celor apropiați. Vremurile acelea par atât de îndepărtate, că le percepe ca și cum a citit despre ele într-o carte din care nu i-au mai rămas în memorie decât niște secvențe. Moto avea treisprezece ani când mama i-a murit de tuberculoză. Tatăl, de meserie profesor universitar, a suferit o cădere nervoasă și s-a sinucis. Tânărul a rămas în grija unei mătuși și a unchiului, medic cunoscut în cercurile înalte. După dispariția părinților, Moto s-a mutat din casa victoriană unde se născuse, în turnul plin de umbre. În ultimul an de liceu, în urma unui episod de depresie, a încercat să se sinucidă și a fost salvat în ultimul moment de către Loti. Ea a fost cea care l-a încurajat să învețe pentru universitate, pentru că, spunea ea, Moto avea un potențial intelectual remarcabil. Așa a început să își dorească să devină psihiatru și să îi ajute pe cei care nu doreau să mai trăiască, să-i facă să depășească pragul de disperare peste care pășise și el.
În mod obișnuit, s-ar fi deșteptat la ora opt, i-ar fi vizitat pe pacienți și s-ar fi încuiat pentru jumătate de oră în biroul unde ar fi găsit, chiar lângă fotoliu, cafeaua neagră și amară, în care ar fi turnat două degete de coniac. Ușa cu două canaturi dintre birou și holul pe care sunt dispuse saloanele mici, fără ferestre, se trântește, în același timp se aude clopotul din pod. Pesemne unul dintre etaje a luat foc sau a murit directorul – Bine ar fi, strânge doctorul din gene și plescăie din buze a plăcere.
— Moto! Ce nenorocire!
Deschide un ochi și o vede pe Loti, cu șorțul ei scrobit și inițialele cusute cu ață roșie. Părul femeii aproape îi atinge obrazul. În spatele ei se află cei doi paznici aflați în slujba spitalului, care-i sunt și pacienți de multă vreme și de care se cam teme. Unul are personalitate multiplă, iar celălalt suferă de atacuri de panică.
— Ce-i cu agitația asta? se lasă ajutat de asistentă să-și treacă halatul alb peste pijamale. Nici nu am auzit deșteptătorul!
— A fugit Nix…
Nu apucă să reacționeze – directorul s-a și proptit în mijlocul covorului indian, exact în locul unde e cel mai tocit. De fiecare dată când cineva calcă în micul perimetru unde din țesătură nu au mai rămas decât niște ațe subțiri, doctorul Moto se simte deznădăjduit.
— Lăsați-ne! spune superiorul și îi expediază cu un gest al mâinii. Și opriți afurisitul de clopot!
Moto se uită cu jind la cana pe care o ține între degetele noduroase. Ivașcu seamănă cu o focă adormită pe marginea pontonului, care ar vrea să sară, dar rămâne cu ochii mijiți și gâtul întins. Poartă o pereche de ochelari cu rame negre, dar vederea i-a slăbit așa de mult în ultimii ani, că s-ar putea spune că e aproape orb. Aburii de cafea tare i-au stârnit toate simțurile, dar Moto nu îndrăznește să spună nimic. Pe vremuri, el a fost adjunctul spitalului, dar de când s-a schimbat conducerea țării, toate instituțiile au primit ordine și oameni noi. În cazul lui Moto efectele nu au fost prea mari. În primul rând, salariul era și înainte ca și inexistent, iar biroul a rămas același pentru că l-au lăsat să se ocupe de situația pavilionului din turn.
Singura nemulțumire e cea legată de aprovizionarea care se face printr-un ascensor cât o cutie, cu acționare mecanică, ce transportă un coș între etaje. Farmacistul, care locuiește la subsol, le trimite tratamentele într-un singur transport în fiecare dimineață. Asistentele de la sala de nașteri sunt primele care-și opresc din prafurile anti-depresive, iar mai sus, la Pediatrie, sunt doi medici tineri dependenți de pulberea de culoarea vaniliei, așa că tăvița ușurată merge mai departe la etajul doi, la Cardiologie. Șefa departamentului declară că își ia doar un strop de opium și dă drumul transportului către Oncologie, și acolo începe de fiecare dată scandalul, pentru că soțul ei și de altfel cel mai renumit chirurg din țară se plânge că bolnavii săi, în fază terminală rămân fără morfină, dar cei de la Pediatrie se jură că nu ar avea ce face cu așa ceva și o arată cu degetul pe doamna cardiolog, care numaidecât urcă cele 23 de trepte până la Oncologie, își descarcă nervii și pleacă trântind ușile. În timpul acesta coșul urcă mai departe, provocând supărare și la Ginecologie și la Stomatologie și la Geriatrie, secția de la ultimul nivel de sub Pavilionul sinucigașilor. Doctorul Moto acceptă resemnat ce-a mai rămas în sticlele de culoarea chihlimbarului, siropul pentru febră (la finalul săptămânii îl trimite înapoi), vitaminele și feșele din tifon de care nimeni nu are nevoie. Oricum a învățat de mult să-și trateze pacienții cu o vorbă bună și cu vitaminele pe care ei le cred anti-depresive și care doar îi îngrașă în medie cu un kilogram la zece zile.
— Cărui motiv datorez vizita dumneavoastră? clipește și își dă cu mâna prin bretonul ciufulit de pe frunte.
— A dispărut Nix, nu ai auzit? Vino să vezi cu ochii tăi!
Se îndreaptă amândoi spre fereastra deschisă. Directorul trage cu putere de grilaj, pentru a se asigura că nu s-a rupt pe undeva. De jos, din curtea plină de buruieni, Nix îi privește cu palma streașină la frunte și le face un semn energic.
— Dar cum e posibil? se sprijină Moto de pervazul îngust, care-i scârțâie sub palme.
— Am stat de vorbă cu el de la fereastra biroului meu și mi-a spus că l-ai încurajat să fugă. Ce e cu atitudinea aceasta revoluționară într-un sanatoriu de boli psihice? Credeai că nu se va afla? Vor fi urmări de data aceasta. Vom face un comitet de cercetare disciplinară!
—Dar nici vorbă să-l ajut! Și nici nu sunt mama sau tatăl lui să fiu considerat răspunzător!
Șeful trage cu energie de sertarele servantei din lemn de stejar și se îndreaptă spre mijlocul încăperii, unde se oprește și se uită în jur de parcă ar căuta ceva.
— Nu mi-a spus că vrea să plece și nici nu aș ști să vă spun cum a ajuns acolo, dă din cap doctorul și face fără convingere cu mâna pacientului din curte, care strigă către el să-i arunce pachetul de țigări. După cum puteți remarca, singura fereastră de la pavilionul nostru are zăbrelele intacte, iar de perete clădirii nu e sprijinită nicio scară. Ușa către etajul inferior este încuiată în fiecare seară, iar cheia se află la Loti și la asistenta de la Geriatrie. Cum aș putea fi acuzat că am ajutat un pacient să fugă în aceste condiții de securitate?
Directorul se scarpină cu degetele în urechi și se așază în fotoliul din pluș, cu fața la tabloul în care e înfățișată mătușa lui Moto. Clădirea care i-a aparținut a fost confiscată de stat atunci când s-au naționalizat toate bunurile private. Mătușa lui Moto nu a apucat să afle de transferul de proprietate. Inima i-a cedat în seara în care a pornit revoluția. Încă îi zâmbește nepotului din pictura în care are gușă dublă și obraji rozalii, cu vinișoare sparte. Soțul ei fusese pe vremuri doctorul regelui, iar gurile rele spun că ar fi participat la complot, după care a devenit medicul soției noului conducător. Poate de aceea i s-a și permis lui Moto să rămână în clinica devenită proprietate a statului atunci când Casa regală a fost alungată și Banditul Suprem, cum îl numește pe actualul șef al statului, a început să taie și să spânzure în teritoriu.
—Cum ar fi dacă în fiecare dimineață am rămâne cu unul mai puțin? Eu sunt obligat să trimit lista conducerii și voi fi amendat pentru acest episod pe care nu voi fi în măsură să îl explic. Poate că voi fi concediat! Și-așa individul acela ne dă mari bătăi de cap, se apropie și arată printr-un gest al capului spre bărbatul care de o săptămână se uită la ferestrele clădirii printr-un obiectiv fixat într-un trepied. Nu ți se pare ciudat cum a apărut dintr-o dată aici și iată, și-a montat și un cort, s-a instalat cu totul. Crezi că e trimis de sus să ne spioneze? După hainele sportive și părul acela lățos, n-ai zice decât că e un aiurit, dar mai știi? întreabă directorul scărpinându-se în barbă.
—Credeți că a reușit să afle ceva până acum?
—Dacă nu a făcut-o deja, are grijă fugarul să-l pună la curent. De azi nu mai ai dreptul la medicamente. Să te-aștepți la o vizită în funcție de răspunsul pe care-l voi primi, mai spune directorul și iese.
Moto închide ușile și scoate din dulăpiorul secret de sub birou sticla de coniac, din care toarnă în cana uitată pe dosarele stivuite de pe colțul biroului. Pe când savurează a treia înghițitură, Loti intră cu un lasou pe care îl desfășoară pe geamul deschis. E singura prietenă rămasă în spital de pe vremea când unchiul doctorului Moto era patronul instituției. Loti și Moto se cunosc de când erau mici și părinții lor se învecinau la marginea târgului, aproape de pădure. Pe vremea aceea oamenii încă mai aveau voie să se atingă. Se țineau petreceri, cu grătare și muzică, săruturile și îmbrățișările erau firești, așa cum era natural ca soții să doarmă în același pat și să se bucure unul de altul. Pe amândoi i-a prins revoluția în timpul stagiului lui Loti la sanatoriul de boli nervoase care funcționa în turn de aproape două sute de ani. Urmaseră aceleași școli în capitală, dar Loti, deși obținuse diploma, după ce s-a schimbat regimul politic, nu a mai avut vrut să lucreze ca medic. Ar fi însemnat să fie transferată la altă instituție și să nu mai poată rămâne în preajma lui Moto.
—Nix! strigă Loti către tânărul care stă de vorbă cu fotograful. Hai sus!
Băiatul îi face semn cu degetul mijlociu că nu are gând să-i urmeze sfatul și se întoarce cu fundul gol la ea.
—Moto, spune-i să urce! Încă mai putem face ceva, numai mobilizează-te și tu. Cine o fi individul care ne tot face poze? Oare ce-i povestește?
—Nu ai vrea să schimbi locul cu el?
—Mi-ar fi prea frică. Știi prea bine că nu am mai ieșit de atâția ani. Și-apoi, cu raidurile astea, ne-ar căsăpi până la miezul nopții. O să vezi, suspină Loti, bietul Nix nu va mai fi aici în câteva ore și-ncepe iar balamucul…
—Mai bine adu-mi cafeaua. Vine el înapoi când se plictisește.
Ușile biroului se deschid. Bolnavii se reped la fereastră. Moto se grăbește să-i îndepărteze și le cere să se așeze pe unde găsesc loc, dar ei strigă cu mâinile făcute pâlnie. Se iscă o agitație însoțită de țipete de fericire.
—Șterge-o, Nix! Fugi, băiete, până nu pun mâna pe tine!
Romeo, bătrânul cu o lingură legată la gât, îl bate pe Moto pe umăr, iar el se îndepărtează imediat.
—Arăți jalnic, prietene!
—Nu mai vorbi așa! Moto e cel mai viril bărbat din lume, iar eu am o slăbiciune pentru doctorii frumoși, spune Juliana, bolnava care nu poate spune niciodată adevărul și care e cea mai în vârstă dintre toți. M-au nenorocit ăștia cu legea lor idioată, se apropie și-l sărută pe obraz. Stai, dragă, nu te ofusca, că nu ne vede nimeni. Un tip tânăr și frumos ca tine ar trebui să facă măcar un prunc, zău așa, păcat de genele tale.
Cu treizeci de ani în urmă, Juliana fusese adusă pentru prima dată la sanatoriu, după o tentativă eșuată de a se omorî. Fiica o prinsese în pat cu ginerele, și în timp ce amantul a reușit să sară pe fereastră, partea înșelată s-a sinucis în fața mamei cu un glonț trimis direct în tâmplă. Juliana i-a spus soțului ei, proprietarul băcăniei din oraș, că fiica lor murise din pricina ginerelui, așa că acesta și-a găsit sfârșitul într-un cuțit de măcelărie. Dar la scurt timp, frații victimei s-au răzbunat și Juliana a rămas văduvă. Femeia n-a mai suportat răutățile vecinilor care îi aruncau cu roșii și ouă stricate în geamuri, și s-a împușcat teatral și fără convingere, dar glonțul nu a omorât-o. A stat o vreme în sanatoriu și s-a încurcat cu unchiul lui Moto, dar, dintr-un acces de deznădejde după ce și-a citit fișa medicală, s-a aruncat de la fereastra aceluiași birou și și-a scrântit picioarele. Acesta n-a fost ultimul eșec în dragoste și nici ultima tentativă de suicid. Cu puțin înainte de revoluție, a cerut să fie internată în sanatoriu pentru că se săturase să se simtă abandonată. De fapt, încă mai spera ca farmecele ei să aibă efect asupra patronului instituției.
—Zi, doctore! se apropie Iașca agitat, pe unde a sărit? Crezi că a încercat iar să se-omoare?
—Ce-ar fi să ne începem ziua ca și cum nu s-a întâmplat nimic? zice Moto și închide fereastra, după care trage și storul până la jumătatea cadrului. Încep eu sau vrea altcineva?
—Juliana s-a urcat în patul meu azi noapte! zice Romeo și se foiește pe scaun. Nu vreau să mai am procese de paternitate sau mai știu eu ce! Doctore, te rog transfer-o la Ginecologie, mi-a dat sifilis!
—Dragă, de ce aș vrea să mă încurc cu un rablagit care doarme cu o lingură legată de gât? Și ce vorbe-s astea, de unde să am eu sifilis?
Stă așezată picior peste picior, în șalvarii portocalii și trage o țigară din pachetul de pe masă. Pielea de pe brațe, tatuată încă din tinerețe cu imaginea unui marinar bărbos, îi atârnă dezolant. Din greșeală își aprinde câteva fire din părul roșcat și rar, își dă repede cu palma, scapă tutun aprins pe covor și Moto sare să-l stingă.
—Ca să nu mai zic că a intrat peste mine în toaletă și m-a violat! scâncește Juliana în timp ce iese în fugă, mă duc la baie!
Romeo își dă ochii peste cap. Iașca încearcă să zărească printre două stinghii de lemn ce se petrece afară, unde Nix râde ținându-se cu mâna de burtă.
—Al naibii, cum s-a descurcat. Ăsta întotdeauna pică în picioare. Moto, tată, las-o naibii de supărare, că o s-ajungi ca noi, continuă Iașca și își scarpină iar cicatricile de la încheieturi. Sunt vechi și arată ca niște brățări subțiri de piele cusută.
—Iașca, te rog să iei loc. Știți cum a ieșit Nix din clădire?
—Mie mi-a zis că e o scară secretă care coboară din pod și merge până jos, la o ușă din spate. Yalik min ‘ablihi! ‘ala yastatie ‘an yakhudhani maeahu?[1]
Nu se știe de ce Iașca începe în mijlocul unei conversații o harababură verbală în limba în arabă, nici când a învățat-o. El e singurul care trebuie legat de pat înainte de culcare, pentru că atunci când e singur în salon, ridică toate plăcuțele de parchet, le adună în mijlocul încăperii și le dă foc. A provocat odată un incendiu pe care s-au chinuit o zi întreagă să-l stingă.
—Vă rog să nu-mi creați și voi probleme și să dispăreți, ați înțeles?
Juliana se întoarce în birou.
— Următoarea care dispare e Juliana, râde Iașca și un fir de salivă îi alunecă pe bărbie.
—Sunt însărcinată cu tripleți, nu am cum să plec, zice ea cu resemnare și trage din țigară.
Romeo tresare.
—Nu începe iar!
—Doar ți-am spus! Nu poți pretinde acum că nu ți-am spus! Gamomanule!
—Gamoman e altceva, pufnește Romeo. Ai vrea tu să fiu gamoman.
Prima tentativă a lui Romeo s-a petrecut după ce a citit Suferințele tânărului Werther de Goethe. Avea douăzeci și cinci de ani și i se părea că a trăi e un supliciu. După terapia cu șocuri electrice și scufundările în lacul înghețat, a făcut efortul de a-și găsi o ocupație și a lucrat câțiva ani ca poștaș. Între timp îi murise tatăl și biata sa mamă avea nevoie de ajutor. Doar că într-o seară, după ce a încuiat-o în casă și, împotriva cicălelilor ei a plecat la cârciumă, o lampă aprinsă s-a răsturnat de pe polița din bucătărie și bătrâna a ars de vie în casă. I-au trebuit cinci ani să nu mai sufere la gândul că era responsabil pentru moartea ei, dar liniștea tot nu și-a mai găsit-o. Și-a înecat nefericirea în alcool după ce a sărit de pe pod și, în loc să se înece, a căzut pe puntea unei ambarcațiuni. Cam la fel s-a întâmplat când s-a aruncat pe șinele de cale ferată și trenul a trecut pe lângă el.
Loti intră cu o tavă pe care sunt pahare cu apă, seringi și un pachet de joc de cărți. Le lasă pe măsuța de cafea și îi șoptește lui Moto că a primit o scrisoare de la director. Doctorul se retrage în fotoliul din colț.
Stimabile, te informez oficial pe această cale că din momentul acesta ești arestat la locul de muncă, cu obligația de a-ți îndeplini în continuare îndatoririle din Pavilionul sinucigașilor. Am trimis mesaj Partidului că deja am luat măsuri și, dacă ai noroc, vei rămâne aici, dar nu-ți pot garanta în nici un fel susținerea mea. De altfel, te rog să nu încerci să intervii în favoarea dumitale. Sunt sigur că această experiență te va ajuta să te maturizezi. Să nu uit, va veni cineva să bată fereastra în cuie, apoi și ușa – veți fi cu toții baricadați ca să prevenim un alt incident, iar de azi ascensorul nu mai urcă în pavilion. Porția dumitale se împarte între celelalte secții. Rămâneți în izolare până la noi ordine. Mâncarea și apa vor fi lăsate pe prag în fiecare dimineață. Aștept un raport detaliat în care să-mi prezinți faptele evadării și scuzele dumitale.
Semnează Conducerea.
—Oh, am scăpat de prezența ta plictisitoare! își spune Moto și o vede pe Loti făcându-le pacienților injecțiile cu apă caldă. Oare cine-i scrie misivele astea, că e aproape orb!
De obicei își petrece ziua până la orele cinci cu cei patru pacienți, după care se plimbă pe scările turnului, luminate natural de niște gemulețe de-o palmă, până la subsolul unde lucrează prietenul său, farmacistul, care are întotdeauna alcool producție proprie. Seara, cinează cu Loti, bucătăreasă iscusită, și adoarme înainte ca singurul disc care i-a mai rămas, Anotimpurile lui Vivaldi, să se termine. Vinerea au petrecere dansantă, ținută tot în biroul doctorului – Loti le face pacienților gogoși și ceai, iar Romeo le cântă la acordeon. Sâmbăta Moto merge la cină în biroul directorului, unde trebuie să suporte cu răbdare toate inepțiile politice, aceleași de fiecare dată – că Gărzile verzi înaintează dinspre est, că s-au raționalizat banii și apa, că Banditul Suprem îi va vizita în curând, conform bârfelor aflate de la un prieten care lucrează în alt sanatoriu. Sau cât de inteligent e sistemul de încorporare a secțiilor medicale în sanatoriile de boli nervoase, de la care pleacă toate dezechilibrele din organism… Moto e atât de deprimat după cina cu șeful, că se trântește îmbrăcat pe canapeaua din biroul său și Loti abia după ce adoarme îl dezbracă, pentru a nu ști nimeni, nici măcar el, că l-a atins.
—Oh, a fost atât de bună injecția de azi! Ai făcut-o mai tare, Loti, așa-i? își dă Juliana ochii peste cap și se întinde pe canapea, lungindu-și picioarele peste ale lui Romeo. Doctore, e o prostie ce a făcut Nix și noi te susținem. Știu ce înseamnă să fii deprimat, nu te lăsa pradă deznădejdii! Pot să-i iau eu dormitorul?
—Dar vom plăti cu toții pentru prostia lui! zice Romeo în timp ce masează circular rotulele Pamelei. Nu putem deschide ușa de jos să-l lăsăm să intre? Chiar nu vreau să ajung pe scaunul electric!
—Odată ieșit, nu mai e cale de întoarcere, spune Iașca și încearcă să-și oprească cu palma mișcările involuntare ale piciorului.
—De ce am vrea să mai plecăm de-aici, nu-i așa? întreabă Juliana. Ne vom crește copiii în camera ta, ridică bărbia spre Romeo.
—Acum că sunteți vindecați, poate vă doriți cu toții să fugiți, zâmbește Moto.
—O, Nix crede că iubita încă îl mai așteaptă! De aia a șters-o, dar or să pună labele pe el, sunt sigur! Ya lah min ‘ahmaqa![2]
—Gata, începem, tușește ușor Moto. Mergem în cerc, spuneți fiecare un gând pozitiv.
—Sunt însărcinată cu gemeni!
—Parcă erau tripleți, râde Iașca. Alq nazratan ealaa hadha , faladayh almazid min alkarak[3], arată spre Romeo.
—Ce-ai zis?
—Vă rog, haideți să ne concentrăm.
—Gândul meu pozitiv e că o să plecăm într-o zi de aici, spune Romeo cu privirea la fereastră. Poate mai repede decât credeți voi. Doctore, spui de fiecare dată că nu suntem ținuți cu forța de nimeni, dar pe străzi ne așteaptă tot moartea, aceeași care ne-a trimis aici. Asta e un fel de închisoare pe viață deși am săvârșit o singură crimă, aceea de a ne osândi singuri, spune și își cuprinde gâtul cu palma. Noapte de noapte mă gândesc că sunt prea bătrân să o mai iau de la capăt afară, dar mă jur că știu mai multe versete și am mai multă poftă de viață decât acum douăzeci de ani!
—Poate doar știind că nu poți ieși te face să-ți dorești să evadezi. Ce-ai vrea să faci dacă ai fi liber?
—Aș merge într-un bar, să fiu al naibii dacă nu aș bea o noapte întreagă cu ochii la țâțele unei barmanițe, până aș cădea lat. Să trag cu urechea la ce vorbesc ceilalți bețivi și să dau o sticlă de gin pe gât. Mi-e dor de alcool și de niște puicuțe adevărate!
Juliana icnește și se ridică încruntată.
—Bețiv ordinar! Ți-ai pune iar ștreangul a doua zi.
—Nu cred.
De afară se aud strigăte. Nix vociferează că mai vrea țigări.
—Pentru mine turnul ăsta e casa mea, spune Moto visător. Nu aș mai putea pleca de aici. Voi sunteți familia mea.
Iașca se scarpină în nas și apoi încearcă să scoată o bucată de lemn din pardoseală.
—Dar de ce ne țin închiși? Nici măcar nu mai sunt lemne de foc și mi-e tot timpul frig.
—Mare noroc ai că ești așa de uituc, Iașca, tată! zice Romeo. Uite eu nu reușesc să uit nimic niciodată. E cea mai mare pedeapsă, zău dacă te mint. Mi-amintesc și de laptele mamei și de palma peste fund a moașei când m-am născut. Și cum ne-ai dat foc la toți, de pute și-acum a scrum peste tot. Dar matale pui aceeași întrebare în fiecare zi, ca să mă scoți pe mine din minți.
—Haideți să ne întoarcem la ale noastre, spune Moto. Juliana, cum ai dormit în ultimele nopți? Te mai trezești până dimineața?
—De-aș putea închide un ochi! Porcul ăsta vine peste mine după ce sună gongul ora unu și mă violează! se uită la Romeo și-l trage scurt de barbă. Și după ce mi-o trage zice că nu vrea să fie tată. Ăsta e blestemul meu. Numai de nenorociți am parte!
—Ce gong, cucoană? Doctore, dă-i niște electroșocuri ceva. Nu poți s-o bagi în feșe din alea de nu se mai poate mișca?
—Azi noapte Loti te-a găsit cu un etaj mai jos, Juliana, se încruntă Moto. Ce făceai acolo? Ai încercat să intri în biroul directorului?
—Oh, o fi iar somnambulismul…
—Mie nu mi-ai părut deloc somnambulă.
Se aud bătăi în ușă, Loti își scoate ochelarii și răspunde – e unul dintre paznici, care se uită în încăpere și îi șoptește ceva la ureche. Se întoarce palidă și-l cheamă pe Moto pe hol. Luminatorul, pătat de muște moarte, pâlpâie și scoate pocnete.
—Directorul a fost găsit… fără suflare!
—Loti…
Femeia plânge, nu-și dă seama că și-a așezat capul pe pieptul lui Moto, iar el simte într-o clipă fierbințeală pe șira spinării. Își îndreaptă palma spre umărul ei și rămâne cu ochii la ea, fără să o poată coborî.
—Cum s-a întâmplat asta?
Se îndepărtează tulburat și-și caută țigările în buzunarul halatului, dar probabil că au zburat pe fereastră și-au ajuns la Nix.
—Nu se știe încă. Era cu capul pe birou, într-o baltă de vomă. Mă gândesc la…
—Otrăvire. Noi am fost tot timpul aici de când ai primit biletul pentru mine.
—Ah, e posibil ca eu să fi fost ultima care l-a văzut!
—Nu te mai gândi, Loti, la toate astea. Ia-ți liber în restul zilei și încearcă să te odihnești.
—Ce liber? Și unde să mă duc? Nu putem ieși din nenorocita asta de clădire! Of, Moto, vor veni în inspecție acum! Vor răscoli peste tot! Spune-mi, Moto, spune-mi că-ți amintești.
Moto dă un pas în spate, să evite o altă apropiere fizică și se uită mirat la ea.
—Nu avem nimic de ascuns, nu? oftează Moto și se întoarce în birou. De altfel, nu știm nimic încă.
*
Se trezește în aceeași gălăgie făcută de clopot. Loti a uitat să-i facă focul în sobă și e atât de frig că nu-i vine să coboare din pat. Ușile se deschid. Asistenta e palidă, ar fi greu de crezut că a dormit câtuși de puțin. Îi întinde cafeaua și îl privește ca atunci când așteaptă să fie întrebată dacă totul e în regulă.
—S-a mai întâmplat ceva? își trece pe rând brațele prin mânecile halatului ținut de Loti.
—Au ajuns, șoptește ea. Le-a luat o oră să deschidă poarta. Acum sunt la farmacie, fac un control la fiecare etaj. Moto, mai ai timp să-ți amintești!
—Nu am ce să-mi amintesc! Spune-mi, ce e? zice și pipăie pe sub birou dulăpiorul cu sticla. Ce mai e pe-afară?
—Nix a dispărut, iar tipul care ne spiona a fost bătut măr, dă Loti cu bărbia spre fereastra care a rămas închisă și cu storul tras pe jumătate. Am aflat de la colega de jos că le-au cerut să pregătească camera directorului, unde vor avea loc interogatoriile.
—Mă întreb dacă or să-l arunce în mare sau vor cere autopsie întâi.
—Hai, mergi repede la saloane să le spui că eram cu toții aici când s-a întâmplat nenorocirea.
—Dar de ce să le spun? Sigur că eram aici, și tu poți susține asta și oricare dintre noi.
—Doar că Juliana a ieșit câteva minute la început, dacă-ți amintești.
Moto se ridică și se apropie de geam.
—Asta nu mai știu. Eram toți aici, nu te mai agita. Poți să faci focul te rog? îi arată șemineul și deschide fereastra.
Directorii celorlalte secții stau sprijiniți în coatele pe pervazuri și privesc mașina neagră parcată în locul unde sărise Nix cu o zi înainte. Bancheta din spate e despărțită cu un grilaj de scaunele din față, și de el se ține bărbatul care i-a urmărit în ultima săptămână, dar e singur, nici urmă de Nix. Trepiedul și binoclul zac într-o baltă, sparte.
—Dumneata ești Moto?
Nu a auzit când bondocul oacheș s-a postat în spatele lui. Lângă el a apărut și preotul care se plimbă în fiecare zi între secții și întreabă dacă are cineva nevoie să se mărturisească. Are un confesional din lemn lipit de farmacie și când nu are clienți, picotește acolo.
—Ar fi trebuit să ne întâmpini! spune bondocul și se dezbracă de balonzaidul negru. Îl aruncă peste vraful de dosare și o studiază din cap până în picioare pe Loti, care e roșie în obraji. Aștept! îi spune femeii care îi dă o perucă și o pelerină. Urmează-mă, îi face un semn lui Moto și se îndreaptă toți trei spre vestibulul care desparte biroul de holul pe care se află saloanele. Capetele pacienților s-au ivit în ușile deschise.
—De ce nu sunt încuiați?
—Dacă-mi permiteți, sunt vindecați. Dacă am fi putut ieși, i-aș fi eliberat de mult.
—Nimeni nu poate fi cu adevărat vindecat, spune piticul în timp ce coboară treptele în spirală, punând pe rând piciorul drept pe fiecare treaptă. Dar o să îi evaluez îndată și pe ei.
Nici măcar nu s-a prezentat, își spune Moto și îl urmează pe casa scărilor, care e atât de aglomerată, că nu ai loc să arunci un ac. Cine or fi acești oameni? se întreabă și imediat se trezește ridicat și purtat pe brațe într-o viteză amețitoare.
—Loti! se uită disperat în jur, dar figurile neprietenoase îl împiedică să-și întoarcă capul, și până să se dumirească ce se întâmplă, e așezat în picioare în încăperea directorului, unde cineva a aranjat zece scaune în semicerc, cu fața la fereastră.
—Completul de judecată se reunește în ședință extraordinară! strigă o bătrână pe care o recunoaște cu greu, e femeia de serviciu care nu a mai urcat în pavilion de câțiva ani. Are părul lung și alb acum și poartă un șorț gri, pătat în față.
Pe ușă intră bărbați îmbrăcați în redingote și ocupă scaunele din fața lui Moto. În șemineul din spatele lor ard doi butuci mari și e atâta liniște, că se aude lemnul lor umed cum sfârâie. Deasupra tronează un tablou al Banditului Suprem, doar că e o versiune mai recentă. S-a mai împlinit și are o mustață subțire, răsucită la vârfuri, și un cioc de barbă. Atunci își dă seama, magistrații au mustățile și bărbile aranjate la fel, doar că poartă și peruci albe și pelerine ponosite, din cele judecătorești. Cel care stă în față bate din palme și se uită pătrunzător la Moto.
—Inculpat, ai reușit performanța ca la patruzeci și opt de ani să fii suspect de crimă prin otrăvire. Sau cincizeci și cinci de ani? În fine, nu are importanță vârsta. Ai de spus ceva în apărarea dumitale?
Se aude țipătul lui Loti. Lui Moto i se înmoaie genunchii și își pierde echilibrul, dar e prins de câte un braț. Cei doi paznici erau chiar în spatele lui. Cineva îi aduce un pahar cu apă, Moto îl refuză.
—Cum e posibil? Eram sus, cu pacienții când s-a întâmplat! Am martori!
—De unde știi când s-a întâmplat?
—A venit Loti, se uită disperat către ușa în cadrul căreia s-au înghesuit șefii departamentelor și bolnavi în pijamale, de fapt el, se întoarce cu privirea la unul din paznici, el i-a spus asistentei mele că directorul a fost găsit… Eram cu toții împreună, în biroul meu. Întrebați-i! Loti!
—De unde știi când s-a întâmplat? ridică bondocul vocea, abia acum îl recunoaște sub peruca ondulată și-și dă seama că mustața și barbișonul sunt și ele false.
Oamenii râd. Femeia de serviciu trece pe la fiecare ținând un coș în mână și îi îndeamnă să pună un bănuț.
—Ce e circul ăsta? se zbate Moto, în timp ce e ținut bine de cei doi vlăjgani. Nu aveți voie să mă atingeți! le strigă, dar încleștarea devine mai dureroasă. De ce aș fi vrut să îl omor pe superiorul meu? se adresează bondocului, care nu îi mai acordă atenție și îi face un semn femeii de serviciu. Șeful meu era un imbecil, dar nu l-aș fi omorât niciodată!
—Să intre primul martor!
Apare Nix. Are mâinile prinse în cătușe și sânge uscat pe haine. Evită să-l privească pe Moto și rămâne în picioare lângă el.
—E adevărat că l-ai văzut pe inculpat intrând aici cu puțin timp înainte să…? întreabă și face un gest cu degetele la beregată. Spune în detaliu tot ce știi.
—Pe la orele unsprezece ieșeam de la confesional când doctorul Moto a intrat pe această ușă, arată Nix cu degetul. La scurt timp, i-am auzit pe paznici vorbind că directorul era mort.
—Ce vorbe sunt astea, Nix? Cum puteai să ieși din confesionalul de la subsol și să mă vezi cu câteva etaje mai sus și apoi cum să fii în clădire când erai afară și nu aveai cum să mai intri? Spuneți-i vă rog că l-ați văzut în curtea sanatoriului! strigă spre publicul înghesuit în prag, care murmură și se dă la o parte. Pacientul e scos imediat din încăpere. Ar trebui să îi citiți fișa medicală înainte să îl chemați ca martor. Suferă de schizofrenie!
—Mai ai ceva de zis în apărarea dumitale?
—Înțeleg acum, sigur că da! Aveați nevoie de un țap ispășitor și l-ați șantajat pe pacientul care a evadat să depună mărturie împotriva mea, promițându-i viața în schimb. Această adunare jalnică de judecători corupți decide vinovăția mea fără să aibă probe și fără să-mi dea ocazia de a mă apăra într-un tribunal adevărat, alături de un avocat cu care să am ocazia să mă consult!
—De ce ai avea nevoie de un avocat dacă te consideri nevinovat? Vrei dovezi? Iată! scoate din buzunarul de la piept o hârtie împăturită. Aceasta este scrisoarea pe care ți-a trimis-o când te-a înștiințat că ești arestat, da? Este pătată de amprentele dumitale și de stropi de otravă! Și a fost găsită lângă capul dumisale – arată cu degetul spre colțul întunecat al biroului, unde Moto zărește – și-și explică abia acum mirosul care-i provocase greață de la început – corpul întins pe o masă din scânduri. Nu-i vede bine chipul, pentru că e așezat cu picioarele înainte. Pe frunte are lipită o lumânare subțire din care picură tot timpul stropi pe pielea de culoarea untului. Ceara topită a format două punți peste sprâncene și ochi și s-a scurs până la gura albăstrie.
—Cum să fie la dumneavoastră acel bilet când a rămas în halatul meu? se zbate să ajungă cu degetele în deschiderea buzunarului, dar namilele nu-l lasă.
—Dacă-mi permiteți, vine preotul mai aproape, aș vrea să adaug la cele spuse de domnia voastră că inculpatul mi-a mărturisit în câteva rânduri că nu îl putea suferi pe directorul nostru. Și… se uită cu coada ochiului la Moto, are tendințe sinucigașe! Chiar el… urăște viața! Dumnezeu să ne păzească!
—Kafka, frate! zice unul dintre paznici.
Șoaptele celor care stau gură-cască se amestecă într-un murmur care crește până ce bondocul bate din palme cu așa putere, că amuțesc toți. În șemineu pocnește o bucată de lemn și judecătorul tresare.
—Dar nu ai voie, părinte! spune Moto. Ce discutăm în confesional trebuie să rămână între noi și Dumnezeu! Câtă lipsă de moralitate și înțelegere! Așadar mă condamnați într-o totală lipsire de drepturi și fără a-mi da răgazul de a-mi pregăti apărarea. Părintele dezvăluie că eu aș fi vrut să mă sinucid, dar cum să-i fi spus eu așa ceva? Mai bine i-ați face o autopsie. Iată în ce delăsare îl țineți chiar și acum, în loc să îl depozitați într-un loc rece și să analizați probele înainte de înmormântare. Asistenta mea vă poate spune că pe când Nix țopăia în curte ieri pe la ora asta, eu și pacienții aveam ședința zilnică de terapie, în pavilion, iar acest individ, se uită Moto în stânga, a venit și i-a spus lui Loti că directorul murise.
—Nerelevant.
—Ce e nerelevant? explodează Moto.
—Ieri este o noțiune falsă și înșelătoare. Nu există. Acum, acum există!
—Dar e absurd! V-ați pus în minte să mă aiuriți!
—Nu trebuie să-ți dau explicații din postura în care mă aflu, spune piticul oacheș și-și potrivește peruca cu ambele mâini, moment în care își atinge mustața falsă cu mâneca și îi alunecă într-o parte, dar sunt un om înțelegător așa că îți voi dezvălui că unul dintre pacienți a dat deja o declarație că nu erai acolo la acea oră.
—Desigur că este o minciună! Dacă vreți să vedeți, la pieptul halatului meu se află scrisoarea primită de la director ieri dimineață, după ce mă vizitase, în care spunea că nu aveam voie să părăsesc pavilionul pentru că eram deja arestat, ceea ce era desigur o aberație…
—Vezi, dragă domnule, dumneata nu aveai respect pentru răposat, privește bondocul către trupul a cărui frunte s-a înnegrit și începe să miroasă a carne arsă, așa cum nu ai nici pentru legile acestei țări. Consideri că acea hotărâre era o aberație, ca și acest tribunal, desigur, ca și declarațiile martorilor, iar dumneata ești nevinovat și acesta e singurul adevăr pe care insiști să-l îmbrățișezi, nu-i așa? Aud că îi tratezi cu apă chioară și cu hipnoză când aveți farmacie proprie.
—Tratamentele nu ajung la ultimul etaj!
—Destul! se ridică și-și apasă cu degetele pe capetele mustății. Juriul a deliberat!
Când, pentru Dumnezeu! își spune Moto, privindu-i consternat pe ceilalți oameni ai legii, care dau din capete.
—Mi-ați pus cu toții gând rău?
—Viața nu merită conservată decât dacă e pusă în slujba binelui și dacă e dirijată de rațiune. A pricinui altora neajunsuri, a-i face mincinoși pe pacienți și a-i omorî pe superiori e injust. Vei avea nevoie de timp să cugeți la tot ce ai făcut. Ești condamnat la închisoare pe viață, fără drept de apel și fără dreptul de a fi vizitat!
Vociferările se întețesc. Țipătul lui Loti, pe care nu o vede, îl face să lăcrimeze. Brațele, în care paznicii și-au înfipt unghiile, îl dor, iar capul i se învârte. Cine a putut să îi facă această farsă?
—Pacienții mei au nevoie de mine! Vă rog, nu vă pripiți! Conduc un departament în care trăiesc oameni cu un psihic fragil, se înmoaie vocea lui Moto. Ne leagă o solidaritate și o amiciție care e mai presus de orice tratament. Mă simt responsabil pentru ei și m-am angajat să le protejez sănătatea mintală, domnule judecător.
—Mda, se scarpină bondocul în bărbie și își prinde ciocul fals între degete, după care îl lipește la loc, o să mă ocup de ei în următorul ceas. Din ce am văzut până acum, acești nefericiți au încă o silă de viață întipărită în privire. Iar unul dintre ei a provocat acel incendiu în urma căruia ne puteam face scrum cu toții. Să fie de la hipnoza pentru care nu ai calificări recunoscute sau de la libertinismul cu care le vorbești? Și apoi, așa cum știi deja, sinuciderea și depresia nu există și nu sunt recunoscute de lege. Altele trebuie să fie problemele, iar eu le voi descoperi. Dar de acum nu trebuie să te mai preocupe soarta lor. Luați-l!
Nici nu apucă să clipească și e săltat pe brațele paznicilor, care îl duc deasupra mulțimii revoltate, îl urcă pe scări și îl împing pe treptele șubrede care duc la pod, după care închid bine trapa și își scutură palmele.
Rămas singur, Moto se uită în jur, în poziție aplecată, pentru că locul e scund și nu poate sta în picioare. Pe zidul exterior există o lucarnă circulară, iar jumătate din ea se rabatează. Fulgi de nea intră în spațiul înghețat și se opresc pe pardoseală. Și aici miroase a ars, ca în toată clădirea. Se apleacă peste marginea ferestrei. Senzația e amețitoare când privește marea zbuciumată ce se izbește de turn, promontoriul invadat de mușchi și verdeață înaltă care se întinde până departe în margini sinuoase, de-a lungul țărmului. Dacă se apleacă, zărește acele uriașe ale orologiului, pătate de găinaț și de sare marină. În fața ferestrei e clopotul, trage de sfoara putrezită și sunetul îl asurzește. Aș putea să le zdruncin nervii în fiecare noapte! își zice, dar imediat se teme că ar putea fi mutat într-o închisoare de maximă siguranță. Directorul îi povestise că închisorile sunt pline pentru că autoritățile sunt suspicioase și îi consideră imediat trădători pe cei care dau cel mai mic semn de slăbiciune sau pe cei care intră în grupuri de mai mult de trei persoane. De aia mă țin aici, că nu au loc în pușcărie, se așază Moto cu spatele la peretele rece și observă perdelele de pânze făcute de păianjeni, rahatul șobolanilor, dulapul abandonat în mijlocul spațiului, cu ușile deschise și picioarele roase, patul din fier fără saltea și cufărul cu lacătul ruginit. Adoarme acolo, în țipătul pescărușilor.
Îl trezește lovitura din podea. Se ridică cu greu, spatele i-a înțepenit. Prin lucarnă intră o lumină roșiatică, e răsăritul zilei următoare. Sau aceleiași? Dar dacă doar am visat?
—Moto, Moto!
Între două scânduri zărește o pereche de ochi negri, migdalați. Moto strecoară un deget și buricul lui atinge degetul mic și rozaliu al lui Loti.
—Vezi că în colț e o spărtură.
Se mută înspre zid și găsește locul unde lemnul putrezit a cedat. Abia acum își dă seama că bârnele sunt fragile și dacă nu calcă cu grijă, s-ar putea accidenta. Loti, care a mutat scaunul, îi strecoară un șervet în care a pus câteva felii de pâine și o bucată rece de friptură.
—De la farmacist, îi împinge o sticlă cu un lichid uleios. Ești bine, Moto? Acum îți amintești?
—Ce să-mi amintesc, Loti? Ai aflat ceva? Au plecat sau încă mai scotocesc prin clădire? Poți să mă scoți de-aici?
—Pe judecător nu se știe cum îl cheamă. Bănuim că nu a plecat, dar nimeni nu știe precis, iar ușa au baricadat-o la loc ca să nu fugă cineva. Paznicii urcă din jumătate în jumătate de oră să verifice lacătul, iar noaptea unul dintre ei doarme aici. Moto, am strâns bani și Licuța o să-i ducă…
—Mită? Vreți să-l corupeți?
În spărtură apar doi ochi negri, cu pupilele dilatate. Îi ia un timp până o recunoaște pe femeia de serviciu.
—Salutare, Moto, știi că am strâns niște chișchirei în timpul audierii. După ce te-au săltat, judecătorul mi-a luat coșul și l-a vărsat în geanta lui. Sigur primește mită. Altfel, trebuie să știi că pe vremuri eram avocat. M-am gândit să te reprezint, ce zici?
Nu-i place privirea ei alunecoasă, mai are un pic și izbucnește în râs.
—Pe vremuri erau alte legi, zice Moto și întoarce capul către fereastră. Un albatros s-a așezat pe lentila rabatată și se uită la el. Dar nu mai înțeleg nimic. Îi dai mită și apoi vrei să mă reprezinți?
—Toată noaptea am lucrat la dosarul tău, uite! îi flutură în față trei hârtii scrise cu litere grăsuțe și cu niște desene pe margine. Dacă m-ai fi văzut cum pledam în timpurile bune, hohotește în râs și se bâțâie pe scaunul pe care stă.
—O să cazi, îi atrage Loti atenția. Stai locului.
—Nu am pierdut niciodată un proces, da, da! Am avut clienți cei mai odioși criminali ai țării.
Convingeri delirante, mișcări necontrolate, caz tipic de schizofrenie, se gândește Moto și se așază în fund, pentru că i-au amorțit genunchii.
—Dom’ doctor! se aude altă șoaptă. Sunt eu, Romeo, se vede barba albă a pacientului. L-am burdușit bine pe Nix, să știi! S-a internat cu femeile la Ginecologie, credea că acolo nu-l găsim, dar am pus mâna pe el când a ieșit la budă, dom doctor, și i-am dat la capace de nu-l mai recunoaște nimeni, i-am zis că e Iuda și l-am scuipat.
—Nu trebuia să faci asta! Îi era doar frică de moarte, prietene, dă Moto din cap și atinge iar buricul degetului lui Loti, care se înroșește. E ca un buton rozaliu care-i dă curaj. Voi să m-așteptați să ies de aici și s-ascultați de Loti, că ea știe tot programul și tratamentele.
—Da, vor toți să se… dă ea ochii peste cap. Nu mă mai înțeleg cu ei. Juliana a făcut o criză de toată frumusețea și urlă, zice că au apucat-o durerile nașterii! Și acum ce crezi, pretinde că tu ești tatăl copiilor. O să ni-i aducă pe toți pe cap.
—Asta mai lipsea…
—Joacă teatru, ce dracu, zice Romeo.
Apare și Iașca cu un scaun în brațe și urcă lângă Licuța.
—Moto, ma aladhi tafealuh huna[4]? Te-am așteptat la terapie, domnu’ doctor.
—Prostovane, ai uitat că e condamnat? spune Romeo.
—Vorbiți mai încet, îi ceartă Loti și se uită la ceasul de mână.
—Terminați cu gândurile negre și gândiți-vă că aveți un singur scop acum, să demonstrați că sunt nevinovat. Fiți uniți și stați pe lîngă Loti.
—Cumătra Juliana și-o trăgea cu directorul, nu știați? Fusese la el în noaptea când l-a văzut Loti umblând pe scări.
—Zău!
—Mă jur! Aflu eu mai multe, dar nu m-aș mira să-i fi făcut ea ceva.
—O, doamne, suspină Loti. Vine cineva! Hai, rapid, îi zorește să o ia spre casa scărilor. Mă întorc!
Doctorul se retrage sub fereastră și albatrosul zboară. Cum stă cu spatele lipit de zid, vede printre scânduri siluetele paznicilor.
—Doctore! Hei, trezește-te! îi bate unul în podea cu o coadă de mătură.
Rămâne nemișcat, cu ochii închiși. Își face și planul, dacă vor urca îi va lovi cu piciorul și va fugi. Dar unde? Dacă iar au baricadat ieșirea, nu va putea decât să se fofileze prin dulapuri și tot îl vor găsi.
—Dacă s-a aruncat pe geamul ăla?
—N-are cum, că nu încape și oricum s-ar face praf pe stânci. Nu mi-a plăcut niciodată de el, dar nici n-aș vrea să-i văd țeasta ruptă.
—Hai, du-i mâncarea și să mergem să jucăm o tablă.
Scara scârțâie, se aude și drugul tras cu forță. Moto închide ochii și se preface că doarme. Capul chel se ivește în deschizătură și apare și o mână care așază o farfurie din care ies aburi, după care capacul e trântit la loc și se aud pașii îndepărtați. Dintr-un cotlon iese un șobolan, se repede la mâncare. Moto își simte brațele cuprinse de tremur, dar reușește să strecoare în cămașă șervetul primit de la Loti. Deschide sticla rămasă lângă el și ia o gură de rachiu, e tare și bun, îi arde stomacul. Rămâne cu privirea la șobolanul slab care mănâncă cu nesaț și vede dincolo de el peretele, prin stinghiile lui se întrezărește o lumină slabă. Nu găsește puterea de a se apropia de rozător și mai ia o înghițitură amară. De afară se aud pescărușii țipând și valurile lovindu-se de zidul înalt, stropi fini îi ating obrajii și îi dau o stare de calm. Se ridică încet și se uită la fiecare pas. Flămândul o zbughește, se mai văd urme de orez în vasul de lut.
Moto pipăie scândurile subțiri, se uită printre ele, pare să fie un dormitor luminat slab, e tot o zonă a podului, delimitată. Se agață cu degetele de lemn, trage de el și găsește o bucată deja ruptă și legată cu o sfoară. Spațiul eliberat e foarte îngust, dar îi permite să întindă brațul și să tragă piedica cu care e închisă portița. Ce loc cochet! Patul e îmbrăcat într-o husă albastră din mătase lucioasă. Lângă el șade o lampă cu picior lung. Mai vede o măsuță cu țigări, le ia și le ascunde în buzunar. O carte în arabă, un patefon și o comodă cu două sertare, în care nu sunt decât niște costumații bizare, un bici, o pereche de cătușe și câțiva chiloți din piele, găuriți.
—Dumneata ești ceva extraordinar!
Tresare și se uită în jur. Sub cuvertura patului zărește capul lui Ivașcu. Moto țipă și dă să se-ntoarcă de unde venise.
—Stai, domle, ce fugi așa…
Directorul se dezvelește și rămâne pe marginea patului, se scarpină la ochi și cască.
—O clipă de liniște n-am în turnul ăsta blestemat! Vino! îl strigă pe Moto, care s-a pitit în colțul încăperii și îl privește de acolo îngrozit. Știam că vei descoperi mai devreme sau mai târziu!
—Ce? Ce-i asta? șoptește ușurat, dacă Ivașcu trăiește, a scăpat de condamnare!
—Ce să fie, încercam să mă odihnesc. Nu te mai uita așa, or să-ți iasă ochii din cap.
—Domnule, puteam să fac infarct! Toată lumea crede că ați murit, iar eu sunt acuzat că v-am omorât.
—Ei, nu e chiar neadevărat. M-ai adus la disperare în toți anii ăștia, nu mai sunt cel care eram când m-am angajat aici!
—Nu mai înțeleg nimic, dă Moto din cap și se așază lângă directorul care cască iar. De omorât nu v-am omorât, asta e sigur. Dar de ce ați vrut să mă speriați în halul acesta? Nu încerc decât să-mi fac datoria, zi de zi… zi de zi…
—Aceeași zi, țin să-ți amintesc. E aceeași zi. Iar tratamentul pe care ți-l aplic e același și el. După un șoc ca ăsta îți revii, apoi iar uiți, o luăm de la capăt. Mă duci la disperare.
Moto îl privește mirat. Ivașcu l-a păcălit și pe bondoc sau a pus la cale singur toată mascarada?
—Aceasta era camera mea când eram mic, spune și se uită în jur, vede lampa pictată în albastru, cu pești galbeni și raftul cu cărțile lui.
Acolo, în colț, e ușa secretă, îmbrăcată în același tapet ca al camerei.
—Vezi? Începi să-ți amintești.
—Ce-a fost cu procesul acela absurd? De ce v-ați bătut joc de mine? Și de Loti!
—Loti îți vrea numai binele. Să știi că e topită după tine. Procesul e deliciul nostru, al tuturor. Bine că Nix nu și-a mai rupt picioarele ca data trecută.
—Care…
—Ei, te rog, lasă-ne măcar plăcerea asta, altfel ce ne-ar mai distra aici, dacă tot suntem închiși pentru totdeauna? oftează Ivașcu. Nu există altă soluție pentru dumneata, care să dea rezultate. O să crezi iar că-s superficial, dar cu criza de medicamente și cu lipsa de noutăți în medicină… Pe vremuri mergeam la trei congrese internaționale pe an. Țineam o corespondență cu cei mai faimoși neuropsihiatri din lume, făceam și operații pe creier. Aici ce să fac?
—Cu tot respectul, nu că erați normal înainte, dar v-ați tâmpit! Mergeți vă rog la judecător să-i spuneți că nu v-am otrăvit! Trebuie să vorbesc cu Loti, se ridică și dă să iasă.
—Mi-e teamă că o să mai rămâi o vreme închis, până facem recurs, zâmbește directorul, îl ia de braț și-l împinge înapoi în partea dărăpănată a podului.
Moto se zbate, forțează scândurile prin care a intrat și mai rupe una. Trece pe lângă director și deschide ușa mascată, dincolo de care e scara spiralată și îngustă, ridicată într-un canal de aerisire. Ajunge gâfâind la capătul ei, la parter și vede farmacia, cu storul de fier tras pe jumătate. O lumină firavă pâlpâie înăuntru. Moto se uită speriat spre confesional, preotul nu pare să fie acolo. Se strecoară pe sub grilaj și trece în spatele tejghelei înalte din lemn lăcuit. Pe toată lungimea peretelui sunt dulăpioare minuscule din lemn lăcuit, cu etichete scrise într-o caligrafie îngrijită. Moto știe unde să apese să se deschidă zidul mobilat – în cămăruța din spate îl vede pe Martinel, farmacistul bătrân care picotește într-un balansoar. Miroase înțepător, îl ia cu leșin.
Tușește scurt și se apropie, iar Martinel deschide ochii și zâmbește.
—Bună, Moto! Cum a fost de data asta, băiete?
—Pot să m-ascund la tine? Trimite-i lui Loti un mesaj să vină până aici! Sunt în mare bucluc!
Farmacistul se ridică cu greutate. Își ia pipa de pe masa pe care sunt îngrămădite eprubete, un tub oscilant, o spirtieră și un cilindru din care iese un furtun conectat la un densimetru. Într-un colț al încăperii fără ferestre e un pat de o singură persoană.
—Am auzit, zice Martinel și îndeasă tutun în pipă. N-avem ce face, măi Moto. Dacă ne-au închis aici, jucăm în aceeași echipă cu ei!
—Să știi că mi-am amintit, scara pe care am coborât ar trebui să ducă la o ieșire din spate. Mă ajuți s-o găsesc? Aș da orice să scap de-aici. M-au arestat și m-au aruncat în pod, cu șobolanii.
—Nu știu cum să-ți zic, dar dacă te prinde careva pe-afară, ne termină pe-amândoi. Și-apoi nu ai pacienții care te așteaptă? Hai fii copil de treabă și mergi sus, cere-le să te ierte și gata.
—Pentru ce să mă ierte? Ivașcu mă înnebunește… Și bondocul ăla care are ceva cu mine.
—Dacă-l lași să te bată la șah, o să fiți cei mai buni prieteni.
—Cheam-o pe Loti, vreau să plecăm în lume. Aici nu se mai poate sta.
—Bine, dar tot tu o să vrei înapoi, zîmbește farmacistul și-i face semn lui Loti care așteaptă în prag, îmbrăcată cu o pelerină de ploaie.
*
Cu trei zile înainte de marele eveniment, în orășel apare o armată de măturători și echipa organizatorului de festivități naționale. Ușile caselor sunt descuiate, storurile sunt spălate cu furtunuri, ca și caldarâmul, se plantează panseluțe în piațeta goală, meșterii repară fântâna arteziană, în care aruncă bănuți falși, niște tineri în uniformă albastră întind un banner mare pe care scrie: “Bine ați venit la noi în oraș!”. Frizerii îi scot din case pe oamenii care par niște stafii. Se așază pe scaunele puse la soare, în jurul lor se strâng grămezi de păr sur, pe care îl împrăștie vântul. Dintr-un camion coboară studenți la Actorie. Se îmbracă în halate albe, își pun bonete și șorțuri scrobite și își aranjează tarabele din fața prăvăliilor, pe care alții le aprovizionează cu fructe și legume din plastic.
Banditul Suprem sosește într-o vineri dimineață cu o mașină neagră și lungă, flancată de mașini de securitate. Chiar înainte să i se deschidă portiera și să coboare, verifică dincolo de fereastra blindată că pe clădiri sunt poziționați trăgătorii. Soția sa pare adormită în spatele ochelarilor mari de soare, care îi acoperă jumătate din fața pământie. Medicul ei psihiatru e în mașina din spate. Foarte rar i se permite să iasă din fortăreață, iar atunci e însoțită de terapeut.
Vântul bate atât de tare, că vorbele de întâmpinare ale primarului – un alt actor deghizat, pentru că fostul primar e în pușcărie – se pierd în zare. Delegația, din care jumătate sunt oameni de ordine, se plimbă încet prin piațeta rotundă, admiră statuia din bronz care îl înfățișează pe conducător, mărfurile expuse în fața magazinelor și ascultă muzica patriotică ce răzbate din difuzoare.
— Unde sunt localnicii? strigă Banditul.
Unul dintre consilieri îl îndeamnă să ridice privirea. La ferestre, bătrânii stau țepeni și flutură doar din mișcările degetelor stegulețe de hârtie.
—Unde este sanatoriul? îl strânge soția de braț, dar nu primește răspuns.
Cineva îi arată că nu departe, în spatele lor, se înalță turnul din piatră neagră. Pornește în direcție opusă și doi angajați din staff se grăbesc să o ajungă din urmă. Aproape aleargă, o împiedică paltonul lung și greu să se miște mai repede, și cu fiecare pas simte boarea rece a mării. La ferestrele înalte stau toți directorii de departamente, iar în spatele lor se înghesuie pacienții care nu sunt în operații sau în convalescență.
—E soția Banditului Suprem!
—O! O! Nebuna supremă!
—E bătrână!
—În poză arată mult mai tânără!
—Pot să sar? întreabă Nix și începe să se dezbrace.
—Doamnă, vă rog, îi șoptește un bărbat tuns scurt, cu palton bleumarin și cască în ureche, acum mergem în vizită la o creșă și apoi aveți prânzul acasă la primar.
—Vreau să deschideți clădirea. Aștept de atâția ani să o vizitez!
Agentul se uită la un altul, din spate, și îi face un semn.
—Cu tot respectul, această instituție a fost închisă definitiv. Nu e nimeni în interior. Am pregătit un program pentru dumneavoastră și vă rog să ne întoarcem în mijlocul delegației. Sunteți prea expusă aici.
—Nici vorbă! Nu plec până nu deschideți. Cum să nu fie nimeni? Dumneata nu îi vezi la ferestre?
Bărbatul întoarce iar capul și ridică din umeri către colegul care vorbește prin stație.
În două minute, prin spatele lor trec trei care mobile, animate de muzică și dansatori îmbrăcați ca pentru carnaval. Femeia nu le dă atenție. Se apropie de turn și bate în ușa lui.
—Ce facem, Ivașcule? zice Bondocul. Până aici ne-a fost! Dacă Nebuna Supremă intră peste noi, o să înceapă iar restructurările și ne pun pe butuci. Ia plecați de la geamuri, toată lumea! se agită și trage de oameni, v-a văzut și nu era voie! Nu e voie!
—Doamnă, se apropie celălalt agent, clădirea se poate prăbuși oricând. Vă rog, însoțiți-mă.
Femeia parcă nu l-a auzit, se îndepărtează de intrare și privește din nou în sus, dar nu mai vede pe nimeni.
—Eu am visat locul acesta… murmură pentru sine. Doctorul meu mi-a povestit despre el, e fascinant tot ce s-a petrecut. Erau cu toții ca o mare familie și acolo, sus, se afla Pavilionul sinucigașilor. Nu pe ei oare i-am văzut mai devreme?
—Stimată doamnă șef de stat, vă asigur că nu mai e nimeni în clădire de mai mult de treizeci ani.
—Deschideți poarta, vreau să intru!
—Haideți, vă rog eu. Nu aveți ce să găsiți înăuntru, cu mult timp în urmă a luat foc, vedeți că zidul e înnegrit? Ei bine, în urma acelui accident au ars cu toții de vii.
— Draga mea, nu ai voie să treci prin emoții puternice! spune bătrânul care sosește în fugă. Și-apoi… ți-am povestit de el așa cum arăta când lucram în Pavilion.
—E unchiul lui Moto, iar el nu e aici să-l vadă! spune Romeo și bate în geam. Am auzit eu bine că e doctorul ei. Cucoana are o doagă lipsă!
—Ce bărbat arătos! Crezi că m-a zărit? întreabă Juliana și își aranjează decolteul.
—Nepotul meu, Moto, a ars în incendiu, laolaltă cu ceilalți, spune bătrânul și ochii i se umezesc. Unul dintre pacienți a dat foc parchetului după ce l-a strâns în mijlocul salonului. Asta au concluzionat după cercetări, apoi au închis totul.
Câțiva tineri îmbrăcați în salopete desfac bârnele bătute în piroane și trag de ușa solidă, din fier. Cei doi pășesc cu grijă. Pe pardoseala de marmură sunt bucăți de mobilă arsă și grinzi înnegrite. Jumătate din treptele scărilor sunt prăbușite, prefăcute în cenușă. Femeia se uită în sus și vede acoperișul spart, sub care atârnă clopotul din bronz, care se mișcă încetișor.
Nu departe, în larg, valurile agitate saltă o barcă la care vâslește Loti. În fața ei e Moto, care-și frământă degetele și se uită la turnul îndepărtat.
—Loti, știi, eu m-am mai gândit. Ce căutăm noi aici? Nu vrei să ne întoarcem acasă?
[1] Ce dobitoc! Nu putea să mă ia cu el? (în original în limba arabă)
[2] Ce prost!
[3] Ia uite la ăsta, mai are un pic și crapă (în original în limba arabă).
[4] Ce cauți aici? (în original în limba arabă)