Old Shatterhand se strecura tăcut printre cocenii de porumb încă verzi. Era atent să nu se taie în vreo frunză, erau toate ascuțite și aproape vii. Trebuia să te lași cel puțin pe vine, să mergi cu pasul piticului, să-ți acoperi ochii și fruntea cu brațul. Sau, pentru o evitare completă a împunsăturilor, să te târăști pe burtă. Old Satterhand se târa pe burtă. Își împingea genunchii în pământul moale și înainta puțin câte puțin în adâncul grădinii inamice. Privirea lui ageră răzbătea printre tulpinile subțiri și puternice ale porumbului. Acolo, în curte, se vedeau armele furate. Erau arcul lui Winnetou cu săgeți cu tot, era un tomahawk cu o coadă strâmbă și un cui ruginit pe post de lamă, și cuțitul de lemn, cioplit cu atâta chin și atenție. Stăteau adunate la un loc, pe acoperișul casei. Alunecaseră pe olanele acoperite de o pojghiță de verdeață ca o mătase a broaștei, crescută în timp de la ploi. Stăteau gata să cadă, oprite de șanțul de argilă făcut la margine, pentru scurgerea apei. Old Statterhand se gândea cu groază că îi va fi greu să le recupereze pe timp de zi. Groaza i se mărea odată cu ideea de a se furișa noaptea. Noaptea totul devine posibil. Old Shatterhand nu voia să fie totul posibil, ci doar anumite aspecte, aflate în controlul său. Alungitul se putea ascunde și mai bine în noapte, se putea năpusti de undeva de-aproape, să apuce, să tragă, să sfârtece și să dispară cu bucăți mari din pradă. Fiori de spaimă îi treceau prin piele numai la gândul ăsta. A vrut să se ridice, dar o frunză l-a plesnit dur peste frunte: uitase de pericolul vegetal din jur. Transpirase și micile tăieturi de sacrificiu începuseră să-l usture. Trebuia să plece, să se întoarcă. Oricum, misiunea fusese una de succes, armele localizate. Erau întregi și-i așteptau să le recupereze. Urma un plan.

Winnetou nu prea avea chef de furtișaguri, chiar dacă, în fond, era vorba de o recuperare de bunuri. Winnetou, de fapt, nu prea mai avea chef de Winnetou, ar fi vrut mai degrabă să se joace cu Mădălina, fata blondă care mai venea pe la tanti Maria, vecina, și cu care se vedea rar. Mădălina ajunsese încă de ieri și era deja pregătită pentru o joacă simplă și plină de sens feminin, cu păpuși și rochițe. Winnetou le spunea lor toate astea în timp ce își dădea jos elasticul de chilot din jurul capului, de care era prinsă pana lată de curcan procurată cu greutate. Tot Old Shatterhand se aruncase asupra păsării înfoiate și-i smulsese pana din coadă. Fusese ceva necesar. Winnetou nu putea fi Winnetou fără elasticul care să-i prindă părul negru, lung până la umeri, și fără pana care să-l facă remarcabil și indubitabil. Acum, cu accesoriile aruncate pe jos – un gest de revoltă de neînțeles – , redevenise o fetiță enervantă, cu fulgere în ochi și o gură mare care îi certa întruna. Old Surehand nu era în stare să spună nimic despre treaba asta, despre transferul ăsta perdant de identitate. Inciu-Ciuna plecase la Constanța. Urma să se întoarcă în ultima săptămână înainte de școală, dar mai era destul până atunci. Rămânea tot greul pe Old Shatterhand. El avea să recupereze armele singur, chiar pe timp de zi. Dacă Old Surehand îl va urma sau nu în aventură, conta mai puțin. S-ar fi bucurat să aibă un partener în activitatea asta importantă, dar nu era obligatoriu. Știa că se va descurca până la urmă.

Doborâtorul de urși era stricat, dar îi rămăsese Carabina Henry la care meșterise cu două zile în urmă. Găsise un lemn lung și dreptunghiular, fără asperități și fără noduri. Cel din care făcuse Doborâtorul avusese un nod mare care se dovedise tocmai bun – când îl cioplise, lemnul se rupsese neuniform, ocolind nodul, dându-i o formă ideală, potrivită patului puștii. Să cioplească țeava de la jumătate încolo fusese o nimica toată. Cu carabina avusese ceva de furcă, trebuia să arate ca un automat din filmele cu naziști și nu se putea face asta dintr-un singur lemn. Era nevoie de cuie, să fixeze încărcătorul și mânerul. Apoi, țeava trebuia să fie subțire și bine rotunjită, așa că cioplitul și netezitul implicau atenție și îndemânare. Durase ceva până o putuse privi și spune Gata, rămâne să-i montez crăcanul, cleștele de rufe care să țină scoaba și firul de elastic care să o poată lansa. Scoaba, făcută din sârmă de cupru, câteodată izolată în plastic, câteodată nu, pornea cu putere și se putea înfige în ochiul inamic. Nu reușise încă performanța, dar nu mai era mult, ochiul ăla plin de răutate își va primi pedeapsa meritată.

Doborâtorului i se stricase cleștele și altul nu găsise repede. Mama eroului, prevăzătoare, odată cu rufele luate de pe sârmă și depozitate prin dulapuri, dosea și cleștii, cu mare atenție. Bunica eroului nu era de niciun ajutor. De câte ori încerca să o păcălească, să-i ceară sau să sustragă vreunul, primea un Pleacă, ghiavole! Mai primea și-un Și lasă, Doamne iartă-mă, păsările alea în pace, că numa’ pene văd pe jos, m-am săturat să mătur după curu’ tău! Mai reușea să pună mâna pe câte un clește de plastic, dar ăla nu ținea mult, nu era ca celălalt, de lemn. Ăsta de lemn, mai robust, avea și arcul mai puternic, elasticul era întins la maximum și scoaba ținută strâns, scoabă care, când se elibera, cresta aerul cu un vâjâit satisfăcător.

Și-a luat și arcul de rezervă. Avea întotdeauna unul, pe care îl folosea Winnetou, când principalul se strica sau era capturat de inamic, ca acum. Cu Winnetou lucrurile nu erau deloc ușoare. În general apașul ăsta al lor nu avea chef de incursiuni, dar sora eroului era singura cu părul lung și negru, potrivită pentru rol. Și fără Winnetou nu exista Old Shatterhand, iar fără primul Old nu exista nici al doilea Old – iată o chestiune care îl intrigase încă de la început, de când citise cărțile pe sub plapumă, cu lanterna aprinsă, după ora de culcare. Adică nu îi era foarte clar ce e cu Old ăsta, de ce toți eroii trebuie să fie bătrâni, deși din descrieri păreau tineri și în putere. În fine, fără Inciu-Ciuna mai mergea, el putea să apară episodic, la începutul verii și poate spre finalul ei, dar cum poți să lupți cu bandiții fără fratele tău de sânge? Începuse lucrul și la Pușca cu ținte de argint, dar abandonase, sora eroului nu era foarte interesată să o folosească, așa că, până la urmă, a rămas la arcul din lemn de nuc. Care își făcea în general bine treaba, dacă săgețile erau bune și mâna sigură. Săgețile se făceau din stuful extras din streașina casei bunicii. Eroul se urca pe magazia lipită de casă și trăgea cu atenție câte un stuf din ăsta uscat și subțire. În vârf i se încolăcea tot niște sârmă, numită liță, una mai moale și mai subțire, cât să dea puțină greutate săgeții. Lița era importantă pentru bunul zbor al lucrurilor și mai era importantă pentru post-impact, căci putea lăsa urme sângerii cu care să te lauzi. Se țintea în general ochiul, dar, ca și în cazul scoabelor, se nimerea mai degrabă pieptul sau vreun șold amărât. Asta pentru că dușmanul era agil ca o pisică, știa să se ferească sau să se ascundă, știa, dușmanul ăsta încrâncenat, cum să se pituleze și să țintească cu piatra și să lovească drept în cap fără a fi prea des lovit. Old Surehand își luase vreo două cataroaie în țeastă, care lăsaseră în urmă întâi sânge și apoi cucuie. Aveau de-a face cu un dușman puternic, un bandit care conducea o întreagă ceată, formată din doi frați mai mici și un vecin, Adi. Cu vecinul, ce mai reușeau și ei să mai câștige teren, când îl amăgeau și îl atrăgeau de partea lor și îl puneau să scuipe repede secrete. Așa au aflat că armele furate nu sunt stricate, ci că se află sus pe casă, însă Old Shatterhand trebuise să vada totul cu ochii lui de vultur, trădătorul rămâne trădător și când trădează, și când nu, ce zice el trebuie luat doar ca jumătate de adevăr, trebuie verificat și confirmat prin mecansime obiective și independente. Casa banditului era lipită de casa lui Old Surehand, așa că nu le-a fost greu să se tupileze lângă gardul de chirpic, văruit în alb, care despărțea curțile. Era un sentiment interesant, să te știi de partea bună a gardului. Dincolo de el era teroarea. Acolo se făceau și se desfăceau planurile de răzbunare ale bandiților care aveau un singur scop: dominația străzii. Ei voiau, prin șeful lor cel mare Ion Castron, să distrugă grupul de indieni format, ce-i drept, doar din Winnetou și frații lui albi. Acum rămăseseră doar frații, să se lupte. Doar că dușmanul dormea de prânz, în tabăra lui era liniște și pace. Bunica dușmanului trebăluia prin curte, își făcea de lucru cu niște găini care, din când în când, stricau liniștea și cotcodăceau descreierate. Lua-v-ar moartea să vă ia! zicea dușmanca bătrână, care se nimerise prinsă în războiul străzii fără voia ei. Old Shatterhand a concluzionat că la ei se referă, că de fapt lor li se dorește moartea, așa că ar fi bine ca baba să primească o scoabă între ochi, trasă direct prin crăcanul de pe țeava Carabinei Henry. Old Surehand, mai înțelept sau mai cunoscător în ale vecinilor, era convins că dorința ei legată de moarte era pentru găini. Au dezbătut în șoaptă și au decis să mai amâne scoaba cu numele babei pe ea. Însă ceva trebuia făcut, baba era pe acolo și ei nu puteau urca pe casă fără să fie văzuți, deși escaladarea nu ar fi fost grea, acoperișul venea elegant în jos până la un antreu și el acoperit cu olană, care era lipit de gard. Nimic mai simplu, să te ridici în mâini, să urci și iar să urci. Apoi să aluneci ușurel, cu grijă să nu se sfarme argila aia veche sub curul tău murdărit, și să pescuiești armele. Cuțitul era cel mai important de acolo, eroul învățase meșteșugul cioplirii lui la orele de lucru manual, la școală, între două coșuri împletite din pănuși uscate de porumb. Când s-a plictisit de coșuri, și-a încercat norocul cu un lemn. Rezultatul fusese peste așteptări. Acasă, cuțitul a fost perfecționat până la forma lui finală. De atunci îl purtase cu el peste tot, și la școală, și în afara ei. La vechea porcărie, cuțitul jucase un rol special, în scalparea lemnoasă a micului bandit Măru, fratele șefului, care se nimerise singur pe acolo, la cheremul lor. Măru reușise până la urmă să scape, se zbătuse ca un porc înjunghiat și fugise înainte ca lama boantă a cuțitului să facă ceva substanțial. Lăsase în urma lui un smoc de păr și luase cu el o linie roșiatică, aflată pe frunte.

Cuțitul fusese depozitat în magazia din spate, lângă arc și tomahawk. O greșeală de neiertat. Sentimentul de mea culpa s-a diluat repede în apa neagră a răzbunării când, după ce Old Shatterhand a invocat o ședință fulger cu echipa, și-a dat seama că fuseseră prădați. Câinele Bălan, bătrân și orb, a fost pus la colț și demonizat. Lăsase bandiții să urce în curte, să vină pe jos, pe sub malul lacului, nevăzuți. Nu spusese nici pâs, nici ham, nu spusese nimic în nicio limbă. Totuși Winnetou ar fi trebuit să-i vadă, din postul lui de observație, aflat în corcodușul din curtea din față. De sus, de pe ultima creangă îndeajuns de groasă cât să susțină greutatea necesară, se putea privi departe, în lungul străzii. Se putea, cu alte cuvinte, prinde cu ochiul liber orice mișcare. Ion Castron nu putea ajunge în spate pe alt drum. E adevărat, la un moment dat, chiar aproape de casa lor, drumul cotea, făcea o curbă spre movila de gunoi și drumeții scăpau privirii. Trebuia să fii atent. Să fii vigilent. Să nu ai capul în nori, la păpuși sau Mădăline din vecini. După ce a stat mai bine să se gândească, Old Shatterhand a concluzionat că Winnetou purta cea mai mare parte din responsabilitate. Iar sora eroului restul. Gândurile de răzbunare s-au scindat, o parte a luat direcția fraternă și pentru prima dată ideea Alungitului răpitor nu a mai părut atât de rea.

În spatele gardului frații albi discutau aprins. Nu le era clar ce urmează, ce trebuie să facă mai departe. Un lucru era cert, cu baba acolo în curte, nu aveau nicio șansă. Orice mișcare viitoare trebuia făcută în absența ei. Old Surehand trebuia să se sacrifice, trebuia să se deghizeze în prietenul eroului și să intre în curte. Să vorbească cu baba, să o trimită de acolo. În timpul ăsta, Old Shatterhand, mai departe pe poziții, prinzând momentul plecării bunicii dușmănoase, urma să se cațere într-un mod definitiv. Tanti Veta, vă cheamă mamaia până la ea. Ce zisăși, Florine? Vă cheamă mamaia până la ea, m-a trimis să vă zic, nu știu de ce. Acu’? Da, acum! Of, stai că am mâinile astea în uruială, stai să mă curăț nițel. Zi-i Dobriței că viu.

Pe casă, lucrurile nu erau  neapărat ușoare. Trebuia călcat cu atenție, ca șaolinii plimbareți pe acoperișuri. Cel mai bine îți ieșea când erai în picioarele goale, aveai mai mult control. Țiglele erau alunecoase, dar și Old Shatterhand era plin de experiență. Și de data asta s-a descurct onorabil. Când a coborât, brațele purtau cu ele armele mult râvnite. Și-a băgat cuțitul la spate, ținut de elasticul pantalonului. Arcul pe umăr, lângă celălat. Săgețile se rupseseră, nu mai erau bune de nimic. O să facă altele. Bandiții dormeau în continuare, în paturile lor din casă, urmând programul impus de tatăl autoritar. Banditul Suprem, adică, cu care nu era deloc bine să te intersectezi. I se zicea Tică Nebunu, și nu doar copiii îl numeau așa. Și asta chiar că însemna ceva. Numele de familie îi era pe măsură, anume Fricosu, să se mențină ironia vieții neștearsă. Lui Tică nu-i era frică, nici de rime, nici de scoabe sau săgeți. Lucrurile stăteau exact invers și acaparau sufletele copilărești de la mic la mare, de la străini la propriii copii, Ionuț, Marian și Ciprian. Și ei tremurau și se albeau la față când le apărea Tică prin preajmă, cu ochii injectați de oboseală, nervi și furie mocnită. Programul de somn la prânz era stabilit în prealabil și aplicat cu grijă de bunică, în timp ce Tică, liniștit că lucrurile acasă merg corespunzător, își vedea de treabă la el la muncă. Lucra undeva, la combinatul din apropiere. Ceva munca grea, doborâtoare. Ajungea acasă obosit, cu nervii întinși la limită, pe care și-i relaxa doar în relația de superioritate cu nevasta docilă, mama bătrână și micii bandiți care îl scoteau mai departe din minți. Ei erau trei și el era unul singur. Dezechilibrul numeric trebuia anulat prin uz de forță, era important ca balanța să fie dreaptă. Banditul Suprem trebuia ocolit cu grijă, mai ales în zilele de duminică, când se găsea acasă. Nu era bine să faci raiduri duminica. Doar că în vacanța de vară nu mai existau duminici. Nici sâmbete, nici zile de luni sau marți sau altceva. În vacanța de vară exista o singură zi, lungă și frumoasă, care era din când în când intreruptă, total inoportun, de noapte. O noapte care trecea repede, la adăpostul somnului, ca ochii să poate fi din nou deschiși în mijlocul constatării fericite că școala este încă departe.

Old Shatterhand a avut grijă să ascundă armele cum trebuie, de data asta. A săpat o groapă în grădină, peste gura căreia a pus o folie de celofan. Peste folie a presărat puțin pământ și niște iarbă. În groapă erau arcul principal, puștile și câteva săgeți. Cuțitul va rămâne cu el, cât mai mult timp. Va lua drumul gropii doar în orele de pescuit ale eroului, când Old Shatterhand își va găsi o binemeritată odihnă și va face un pas în spate, trecând în modul de personalitate secundară. În orele de pescuit banditul Ion Castron dispărea și el, făcându-i loc lui Ionuț, neîntrecut la prinsul de caras cu momeală din pâine și mămăligă.

Ion Castron îi luase locul lui Ionuț și se deghizase în acesta fără ca eroul să-și fi dat seama. O altă situație regretabilă. Eroul ar fi putut vedea ciocanul de cuie ascuns în punga cu momeală și l-ar fi putut invoca pe Old Shatterhand într-o clipă. Ion Castron nu ar fi putut ajunge în grădină cu un salt, să dea celofanul gropii la o parte și să preia conținutul, înainte să-l distrugă. Țeava Carabinei Henry a fost ruptă de la jumătate, crăcanul Doborâtorului distrus, ața arcului tăiată iar săgețile călcate în picioare. Banditul nu voia decât răzbunare. Trădătorul Adi trădase iar, încrucișat, dezvăluind locul ascunzătorii. Old Shatterhand, apărut târziu și puțin dezorientat la petrecere, n-a putut face mare lucru. Armele fuseseră nimicite. Banditul fugise. Groapa era goală.

Tot cumulul ăsta de personalități glisante crease un precedent periculos. Ionuț încălcase toate regulile jocului, dinamitase întregul edificiu pe care își bazau ei interacțiunea. Ionuț nu mai era de încredere, căci nu puteai ști, de acum, când anume prietenul lor cu tată nebun era sau nu Banditul Șef. Semnele distinctive dispăruseră și totul, absolut totul era posibil. Legile războiului nu se mai puteau aplica. Erau nevoiți să considere incursiunea lui Ionuț un act terorist care cerea o replică pe măsură. George și Florin și Irina (care își terminase joaca cu Mădălina, întoarsă la ea acasă, în Constanța), în timpul unei partide de minifotbal de stradă care avea loc în spatele casei lui Timoș, vecinul lor fonfăit, s-au năpustit asupra portarului Ionuț și, fără ca acesta să se dezmeticească, l-au legat de stâlpul de lemn înalt care susținea firele electrice și care se găsea acolo, în mijlocul terenului viran încă nerevendicat, deși se afla exact între case, între a lui Chindea și a lui Timoș. În dreapta terenului crescuseră bălării cu nemiluita și printre ele se puteau remarca aceleași mături înalte, verzi. În stânga era străduța mică care unea strada principală cu casa lui Gabi Chindea. Străduța era pustie, la ora aceea din zi. Ionuț, devenit fără voia lui Ion Castron, se zbătea, cu mâinile prinse la spate, legat de stâlpul torturii. Adi trădătorul stătea și privea de la distanță, adoptând o pasivitate independentă. Old Shatterhand avea arcul ascuns în bălării, printre mături. Old Surehand îl avea pe-al lui în spatele unui pietroi lipit de casa lui Timoș. Winnetou își căuta de zor elasticul de păr, dar până la urmă s-a hotărât că nu este nevoie nici de el, nici de pana de curcan, perspectiva curentă era de ajuns. Banditul, înainte de a-și primi sentința, avusese parte de un proces sumar prin care i se explicaseră acuzele. Nu părea că le înțelege pentru că nu părea că le ascultă. Era ocupat să țipe. La început țipătul fusese mai mult în joacă, dar, odată cu prima săgeată primită în umăr care îl usturase ca naiba, țipătul devenise mai hotărât, mai percurtant, mai plin de frică. La a treia săgeată trasă în plin, din gura lui Castron se năpustea afară disperarea. Ceilalți hotărâseră să tragă de la o distanță favorabilă, dar și provocatoare, să nu facă scurtături. Calculaseră șase pași, pentru satisfacția maximă a trasului la țintă. Ca întodeauna, vizau ochii. Săgeata zbura din arcul întins și își căuta ținta împingând în față sârma ascuțită din vârf. Ion Castron reușea să-și miște capul cu viteză și să evite loviturile la față. Una, însă, reușise, îi zdrelise obrazul. Ochiul stâng nu fusese nicicând mai aproape. Old Shatterhand știa că următoarea lovitura va fi decisivă. Nici măcar nu îi tremura mâna. Privea senin curbura ușoară a stufului, ținut pe loc de tensiunea sforii. Vedea lița încolăcită, formând un mic gogoloi pregătit pentru impactul cu globul ocular. Banditul renunțase să se miște ca tâmpitul, părea că-și acceptase soarta. Stătea acolo, nemișcat, cu capul ușor într-o parte. Obosise să țipe. Old Shatterhand era prins în suspendarea clipei. Cu o satisfacție triumfală, amâna lovitura. O voia perfectă. Concentrarea pe moment îi subțiase vigilența făcându-l incapabil de a se feri de pericolele din jur. Victoria îi știrbise din capacitatea de a citi semnele. Castron, în nemișcarea lui, afișa un zâmbet suspect în colțul gurii. Surâsul ăla meschin anunța ceva. Ceva ce Winnetou văzuse, dar, cuprins de o frică monumentală, nu reușise să verbalizeze. Reușise doar să dispară în spatele bălăriilor, înainte ca Tică Nebunu să-și facă pe deplin apariția. Tică fusese alertat de Măru. Ăsta, venind alene pe străduță să-și găsească fratele, când îl văzuse legat și-l auzise răcnind, hotărâse să facă, precaut, cale întoarsă și să-i strice lui taică-su duminica odihnitoare, prezentându-i, gâfâind, situația disperată în care se afla băiatul lui cel mare. Banditul Suprem nu mai pierduse timpul. Luase din viteză o coadă de cazma care statea degeaba lipită de casă, așteptând să devină și ea utilă, și se repezise spre casa lui Timoș.

Primul fusese Old Surehand. Palma năprasnică care coborâse parcă din înaltul cerului îl spulberase, culcându-l la pământ. Căzuse din picioare cu tot cu arc și rămăsese acolo, inconștient. Old Shatterhand încremenise. Privea cu ochi măriți de groază noua condiție existențială a prietenului său și nu era în stare să-și miște picioarele. Tică Nebunu se întoarse spre el și eroul îi văzu firicelele roșii cum îi brăzdează ochii. Liniile alea sângerii, atât de aproape de el, îl hipnotizau. Tică era ușor aplecat de mijloc și întors pe jumătate, ca și când nu era dumirit ce să facă, să pocnească sau să dezlege. S-a pregătit să dea, însă nu a mai fost nevoie, după ce s-a pișat pe el – șuvoiul călduț de urină a început să curgă dintr-o dată, ca un robinet deschis –, eroului i s-au topit picioarele ca niște lumânări lângă foc. Lipit de pământ, și-a strâns genunchii la piept și a început să tremure, scâncind ca un câine bolnav. Tică a considerat că orice altă formă de interacțiune n-ar aduce neapărat plus valoare, așa că s-a repezit la Ionuț, l-a dezlegat și l-a luat la șuturi. Ionuț a luat-o la goană fără să știe de cine fuge, de taică-su salvatorul sau de foștii lui prieteni, dovediți niște răzbunători plini de cruzime. Mai târziu, analizând situația la rece, cu calm și rușine latentă, s-a concluzionat că scăpaseră până la urmă ușor, lucrurile ar fi putut sta complet altfel. Sora eroului privise totul din spatele măturilor, tremurând. Ea fusese martorul care le făcea lor situația rememorabilă. Ea avea să le amintească, de fiecare dată când considera că este necesar, că unul s-a pișat pe el de frică și celalalt și-a pierdut cunoștința câteva minute. Tot de frică. Cu gândurile astea, Winnettou nu s-a mai întors printre ei. Old Shatterhand a mai urzit niște slabe planuri de răzbunare, dar căldura nefirească din șale care îl apuca pe nepusă masă îi bloca orice acțiune viitoare. Joaca de-a indienii își găsise sfârșitul, odată cu stâlpul torturii din spatele casei lui Timoș. Lucrurile bune se termină așa cum se termină toate lucrurile. Chiar și într-o zi de duminică. Asta pentru cine mai ține cont de înșiruirea de zile.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text sensibil și plin de magie?