Prozele din volumul „O moarte cum tu nu ai putea avea” seamănă cu fotografiile lui Ciprian Măceșaru, sunt niște ferestre decupate în care nu doar observi un moment viu al lumii, dar te și emoționezi dintr-o dată. Iar asta pentru povestirile sale sunt ca fațetele unui diamant, curate, strălucitoare și de neuitat.
Am remarcat mâna sigură a prozatorului experimentat, plăcerea de a scrie pe spații scurte și foarte scurte, felul în care conduce povestea într-un stil direct și cald, de mare efect, către un final tăiat perfect – tocmai din acest motiv „O moarte cum tu nu ai putea avea” mi-a amintit de povestirile lui William Saroyan. M-am bucurat și de varietatea temelor abordate (volumul începe cu o poveste de iubire care, pe măsură ce se împlinește, devine un întreg privit în zoom out, continuă cu povestiri despre copilărie, sau despre un tip cu o gaură în cap, pe care toți îl cred idiot, dar a cărui existență are sens pentru o singură persoană; să nu uit de povestea lui Haig care protestează împotriva sieși și care e nevoit să-și vândă singurul costum ca să poată plăti amenda sau de bicicleta fantomă și a Monstrului din Strâmbeni), într-un stil atât de cursiv, încât am avut senzația că prozele – fiecare cu forța unui microroman – au fost scrise dintr-o suflare. Titlul volumului e dat de povestirea în care admirația pentru un vechi amic merge până la a-l invidia pentru experiența morții: „Îl priveam și din nou mă încerca o ciudată fascinație. El putea să dispară într-un mod atât de special. Moartea mea o să fie banală, eram sigur de asta. Și atunci am înțeles. După ce prietenul meu îmi spusese ce însemna viața adevărată, acum sosise momentul să-mi vorbească despre moarte. Îl uram și-l invidiam pentru puterea de a fi atât de categoric. Nu părea surprins de ceea ce i se întâmpla, totul era în logica lucrurilor. O moarte adevărată, asta îmi spuneau ochii ăia holbați, o moarte cum tu n-ai putea avea.”
Volumul (pe care l-am citit într-o singură zi) se încheie cu o povestire despre întâlnirea cu o fostă iubită la un protest din Piața Victoriei. Iar aici, la final, transferul de duioșie și umorul simpatic m-au făcut să înțeleg că proza lui Ciprian Măceșaru nu este doar de o finețe impresionantă, dar are acel efect pe care îl căutăm în literatură – să ne transporte, să ne bucure și să ne lase visători.