Sînt foarte mîndru că am cunoscut-o pe Sabina Yamamoto. Sînt mîndru cu acea infinită nerușinare cu care te poți mîndri doar cu ceva pentru care n-ai nici un merit.
I-am început cartea ieri, în urmă cu vreo 8 ore, și pînă acum, la ora 7.26 am citit încet, așa cum se cuvine, 160 de pagini. Și nu știu dacă înțelegeți ce înseamnă asta, pentru că nu mai țin minte de cînd n-am mai citit 8 ore la rînd, dacă oi fi făcut-o vreodată.
Și, pe de o parte îmi vine să tot spun despre ce-am citit, pe de alta mi se face rușine de ce-ar putea să-mi iasă din taste. Pentru că pur și simplu nu cred că ai cum să vobești adecvat despre cartea asta, așa cum nu poți vorbi despre durere și n-ai cum s-o descrii în cuvinte.
E drept că mă avertizase Sabina în urmă cu vreo 12 ore că e o carte dură, însă nu m-am așteptat la așa ceva, nu m-am așteptat la o duritate, de alt fel, e drept, dar care pe undeva s-o depășească pe cea a Hertei Muller. Duritatea Sabinei Yamamoto ar putea să taie diamantele ca pe halva.
Citind cartea Sabinei pur și simplu îți îngheață sîngele în vene, de parcă ți-ar injecta cineva azot lichid. Și asta fiindcă ce face Sabina nu e literatură, e pe o spiră a spiralei scrisului dincolo de literatură.
Desigur, îmi asum subiectivitatea. Și bineînțeles că mă gîndesc că poate m-a prins pe mine într-un anumit moment cînd eram prea frăgezit, prea pufos. Sau poate că am îmbătrînit într-atît, încît mi-au căzut chiar toți colții. E și asta posibil.
Însă, citind Nu mai e nimeni acasă (ed. Vellant, 2023), e greu să nu ți se facă rușine de toată literatura și toată literaturizarea pe care le-ai citit sau produs, e greu să nu ți se strîngă inima de jena imensei cantități de artificiu, de fiță, de moft artistic.
Aș mai vrea să spun că nu sînt atît de inconștient, cît să nu-mi dau seama că, mai ales fiind la prima carte, cuvintele astea ar putea-o strivi, că i-ar pune o povară mult prea mare pe umeri. Dar sînt la fel de conștient că poate s-o poarte. Și că nici nu contează dacă o să mai scrie vreodată și altceva.
Pentru mine, într-un fel de jargon personal, a nu fi nimeni acasă la cineva înseamnă a nu fi nimic în interiorul unui om, a nu fi nimic dincolo de o mască socială, a nu fi nici o prezență acolo. Or, la Sabina Yamamoto, contrar titlului, se vede de la poștă că sînt toate luminile aprinse și că acea casă e plină de viață.
Habar n-am ce destin o să aibă cartea ei, dar sînt sigur că, dacă s-ar fi născut într-o lume și o țară cît de cît normale, ar fi făcut rapid ocolul planetei. Plecăciune, Sabina.