Pe mine mă cheamă Marcu. Marcu S. Cei care mă cunoșteau, mulți dintre ei acum sub brazdă, glumeau că eu merg pe stradă dar văd lumea din elicopter.
Toată viața am împrăștiat substanțe. Și-am inspectat valurile contorsionate ale parcelelor. Privirea din elicopter sunt eu. Să nu credeți că acum înot în bani. Mi-a lipsit mereu din licență un punct, cel de meteo, în licență. Dar n-au avut ce-mi face, că toți mă voiau. Știam cum să le atac ogorul să ies gata la capătul zilei: vedere din elicopter. Hectar după hectar, tarla după tarla… Când e ora închiderii dai în primire cu demnitate. Fermierii mă prindeau când o luam țanțoș spre casă și mă opreau uitându-se pe furiș împrejur. Poftiți! Îmi împingeau un sul mototolit de sute care-mi ajungea o săptămână. Nu eram de-ai lor. Ocoleau formulele de adresare. Pe la spate, când se adunau la M.A.T., îmi născoceau nume în batjocură. Unul mai cu carte zicea Ex-superiul în mizerie, altul, Zurliul cu ochii închiși. Nu ne iubeam, nu ne-nțelegeam unii pe alții. Dar când acționam elicea îi vedeam retrăgându-se târâș, cu șuvița-n bătaia Mistralelor. De, ei știau că mă exprim despre ei, dar în carlingă eram eu Vrăjitorul cel din orz (o altă poreclă, asta zisă cu teamă și sfială). Sub bătaia elicei mele se făceau mici, din nou țăranii făcuți de mă-sa la nimereală.
Nu-și chinuiau mintea că și eu tot metamorfozat eram. Îi disprețuiam, dar vorbeam tot mai mult ca ei, cu dezacorduri muntenești. Îmi venea o glumă, că vorbesc atonal. Ce mai, nu ne-am simțit unii pe alții. Când o pală de vânt mi-a pălit pala elicei de singurul salcâm din Siliștea-Gumești (atât adoram numele că voiam să mi-l pun ca particula – Marc de Siliștea-Gumești, dar cea care m-a lăsat – să fiu liber – mi-ar fi zis în batjocură Marcu, ăla cu guma), revin la cele două pale, m-a dat de pământ. Cine m-a dat de pământ (dezacord muntenesc)? Nu altul decât Cel de sus, pentru care eu eram tot un Cel de jos oarecare, chiar dacă Cel mai de jos era tot țăranul, cel care cu o plecăciune îmi punea plata-n buzunar.
***
De-atunci n-am mai putut să fiu Cel de sus. Ca și cum din suta de Wați a creierului meu mai erau doar treizeci. M-a omorât în viață. Zurliul cu ochii închiși se făcea Ologul de pe drum, Acum. Lăsat pe drumuri de o pală. Puținătatea și-a spus cuvântul. Gânduri care-mi încolăceau mintea nopților alb-întunecate. Gândurile negre din spatele gândurilor, și mai negre, parcă scoase de-o figură fără gură, de strigăt norvegian (Simțiți intelectualul?. Când mi se termină cele treizeci de kilosemne eu, Marcu, nu voi mai fi). Tații mamelor. Mamele taților. Tații taților… Mă vedeam din dronă îngropat sub un brad, cu o cruce pitică înfiptă între ochi, cu viața venită-napoi în zadar. Spre dimineață apăreau unii în beznă să șușotească: A murit Marcu! Marcu al meu? – ziceam. Cică l-a-mbolnăvit cu Hormonul Morții, ziceau ei în dezacord muntenesc…
Eu mă trezeam în întunerec cu pijamaua plină de bale. Șoaptele șușoteau în batjocură, fără chip: ăsta a lăsat răsăritul pentru miazănoapte, siguranța pentru șovăială, lumina pentru beznă. Îl vedeți, exuperiul în mizerie proprie?! Apoi o luau în engleză, boscorodeau incantau: Safe for unsafe. Singurătatea pentr-o goliciune.
De bluza-nbăloșită mă apuca clănțănitul. Încercam să le dau în jos balele pe buze și bărbie. Eram sub forța gravitațională, la genunchiul broaștei, broască la pământ, mă hârjoneam cu crucea pitică. Unul striga la mine Ken a lu’ Barbie. Hohote de neciopliți…
Deodată… tot zbuciumul încetează, bezna trece. Parcă e filtrul de cafea care-și trage nasul. O lumină de aur la capătul tunelului (pe mine nu mă păcăliți, toți știu ce-i asta!): un deșert cu stânci de travertin. Cu găuri mari, ca un șvaițer. Simt cum mă mângâie soarele pe creștet. Un soare de litoral dobrogean, plin de fiorii copilăriei, când toți ai mei trăiau și eu eram un domnișor bun și frumos. Aici deșertul e blând, cărăbușii de aur verde, bondarii zumzaie pe ogorul de scaieți verzi cu țepile argintii și florile mov minunate. Mov era Culoarea Reginei. Calcarul se pierde în aramă pură, lucitoare și ea. Însetat sorb stropi de rouă de pe scaieți. Stropi dintre cei care se ridică alene în norișori de ceață. Inspir cu nesaț blândețea radiată. Sună a Beatles cu accente triste pinkfloydiene (subtil spus, nu?). După riffurile impuse se înalță vocea răgușită care-mi tulbură de durere carnea: stropi de rouă aurii explodează și-n glasul vocalistului. Binele din corp a alungat orice pală de vânt, mi-am ieșit din vârstă: Frumoaselor, simțiți-mi tinerețea! … N-am să mai zbor: mă târăsc frumos.