Lucas alerga și el abia putea ține pasul. Erau pe creasta unui munte, dacă te uitai în jos, spre prăpastie, amețeai. Nu se gândiseră la parapet sau altă formă de protecție, se bazaseră pe conștiința faptului că nu aveai cum să aluneci, deși, dacă stătea să se gândească, alunecarea ar fi avut loc în minte, iar corpul ar fi urmat-o. Lucas nu părea să aibă probleme cu înălțimea. Prinsese viteză, distanța dintre ei se mărea considerabil. Trebuia să-l ajungă, să-i vorbească. Și-a accelerat mersul, dar nu avansa cine știe ce. Nu se obișnuise până la capăt cu modul nou de relaționare cu mediul. Lucas s-a oprit și s-a întors spre el. Uite, acolo, a zis și-a întins brațul arătând undeva spre stânga. Bine, i-a răspuns, hai să mergem. L-a urmat pe un teren accidentat, sărind din piatră-n piatră, într-un ritm amețitor. Nu știa cât va mai rezista până să vomite. Treaba asta nu era pentru el, pentru generația lui. Copiii erau formați altfel, creșteau gata pregătiți pentru tipul ăsta de experiență. Lui îi era greu. Dar pentru a fi aici cu Lucas, după atâta timp, merita tot chinul, toată nebunia. Nu-i păsa de amețeală, de firicelele de transpirație care se formau la tâmple și o luau ușor în jos spre ureche, apoi pe obraz. Nu putea să le șteargă, ar fi pierdut momentul. Totul ținea de sincronizare și atenție.
Au ajuns la poalele muntelui și în fața lor se deschidea un luminiș. Culorile erau impresionante. Lumina cădea pieziș iar atmosfera era una de crepuscul. Iarba nu era mare. Din loc în loc, pâlcuri de flori albastre și roșii, uneori galbene. Din mijlocul unora ieșeau mici steluțe, ca niște spori vizibili, care se ridicau spre înălțimi. Efectul era minunat, dar lui nu-i stătea gândul la asta, el voia să-i vorbească băiatului. Lucas continua să alerge spre liziera pădurii care se vedea în depărtare. Deci acolo voia să ajungă, în pădure. Ce-o fi acolo? Lucas părea că știe exact unde merge, părea că locul nu-i era străin. Nu nimerise aici, îl alesese special. L-a urmat, gâfâind.
Pădurea era plină de zgomote specifice. Și-a imaginat mirosul proaspăt și aerul tare și-a întins mâna, încercând să atingă trunchiurile copacilor. Cu fiecare interacțiune simțea o mică opoziție a zonei, un mic tremurat la încheietură. Senzația era neașteptată. Undeva în dreapta a văzut un lup. Stătea și se uita la ei, cu ochi blânzi. Părea mai degrabă un câine. Lucas, uite un lup, a zis, dar baiatul nu i-a dat atenție. Animalul nu avea cum să ajungă la ei, stătea acolo să fie privit și să privească.
Ar fi vrut ca Lucas să se oprească din alergat și să vorbeasca cu el, să admire împreună peisajul, copacii, frunzele căzute, lupul și alte animale care urmau să apară.
Lucas s-a oprit lângă o apă. Un pârâu care susura îmbietor. Deși nu avea cum să-i simtă răcoarea, și-a permis exercitiul de imaginație. S-a lăsat în voia atmosferei induse vizual, și-a reconstruit partea olfactivă și senzorială. Mai știi când ai fost în Retezat? Cum? i-a răspuns băiatul. În Retezat, când ai fost în tabără și-ai zis că a fost cea mai tare experiență la munte. Ai venit super încântat de acolo. Ți-a fost greu, așa mi-ai zis, greu, dar frumos. Ai obosit și-ai crezut că nu mai ajungi sus, voiai să abandonezi. Nu știu ce zici, a continuat băiatul, privind undeva în stânga lui. Nu contează, a zis el, ușor speriat să nu-l îndepărteze. Voiam să spun că peisajul ăsta seamănă cu cel din munții noștri. Aduce destul de mult. Cu pârâul, cu pădurea, cu luminișul ăla, cu tot. Nu avem flori albastre din care ies spori și nici cristale roșii, cum am văzut pe drum, dar uite, copacul ăla căzut acolo, zici că e cel pe care l-ai sărit tu de era să-ți rupi piciorul. Mai știi? Când am fost la Sinaia? Lucas s-a ridicat și-a zis scurt, Nu înțeleg nimic din ce zici. Hai, mai avem puțin.
L-a urmat. Mergeau în pas domol, nu mai fugea nimeni. Obosise și băiatul. Sau poate amețise, nu știa cum era la el. Când vine tot spațiul ăla spre tine în viteză te poți simți copleșit. I se făcuse sete, dar a exclus orice abatere de la drum. Nu putea risca să-l piardă pe Lucas. Nu știa când ar fi avut o altă șansă, azi avusese noroc, după zile întregi de încercări. Când îl văzuse acolo, în fața lui, făcându-i cu mâna, aproape că i se tăiase răsuflarea. Se dusese spre el și-l abordase ușurel, chiar dacă-i venea să se repeadă și să-l ia în brațe, să-i spună atâtea și atâtea lucruri. Făcuse un efort extraordinar să se abțină. Și uite-i acum, sunt ei doi într-o pădure, lângă o mică cabană. Aici e, a zis Lucas cu mândrie în glas. Ce zici? Eu am făcut-o. Cabana era ușor strâmbă, cu fundația pe un teren înclinat și acoperișul neterminat, fără ușă și fără ferestre, dar arăta ca o casă de om. L-a lăudat sincer. Tu singur ai făcut-o? Da, eu, am luat lemn cu lemn și am construit-o aici. Ce zici? Nu e tare? E foarte tare! Seamănă mult cu cea de la bunicul, din grădină, din copac. O mai știi? Aveai cinci ani parcă, și ți-a promis că-ți face și când i-ai zis că promisiunea e promisiune, n-a mai putut da înapoi. Vara următoare era gata. Mai știi, Lucas? Băiatul a întors capul spre el, i-a văzut ochii fără pleoape cum îl fixează. Bunicii mei au murit de mult, a zis. A, da? Da, nici nu i-am cunoscut. Nu știam, iartă-mă. Mai zi-mi de cabana asta. Cum te-ai gândit să o construiești? Păi era un challange, uite, intri acolo și alegi de acolo și ai: construiește o cabană în pădure și bucură-te de reward. Și ce reward ai primit? Lucas? Da? Ce reward ai? Lucas nu a răspuns. Stătea acolo, încremenit, fără a scoate vreun cuvânt. Corpul îi atârna nefiresc, cu umărul contopit cu lemnul cabanei. Hei, a zis. Mai ești aici? Lucas?
De data asta i-a fost greu să se înțeleagă cu băiatul. I-a vorbit în română, Salutare, eu sunt Andrei, ce faci? dar Lucas i-a întors spatele și a luat distanță. A crezut că l-a speriat și l-a urmat precaut. S-a gândit să schimbe limba, l-a întrebat același lucru în engleză, dar fără succes. S-a simțit neputincios. Măcar îl vedea acolo, în fața lui, era bine și așa. Cu părul ăla vâlvoi al lui, tuns în părți și cu bretonul drept. Freză de alpaca. Avea pe el hanoracul verde la care ținea atât de mult. Dacă s-ar fi putut, nu l-ar fi dat jos niciodată. Îi rămăsese mic, dar tot nu voise să-l dezbrace. Până la urmă l-a donat și și-a luat altul, identic, dar cu o mărime mai mare. O tranziție din ceva în același ceva. Hanoracul a fost primul accesoriu pe care l-a introdus, apoi câteva tricouri și jordanii, varianta Air. După atâta timp, erau încă la modă. Dacă hanoracul mai era lăsat deoparte, adidașii niciodată. Lucas apărea întodeauna încălțat cu ei. Chiar și acum.
Îl urmărea de la o distanță rezonabilă cum se amesteca cu ceilalți. Era un fel de joc, o competiție – desenau graffiti pe zidurile fabricii părăsite care ținea loc de decor. O atmosferă postindustrială cu iz apocaliptic. Copiii, adunați acolo, se întreceau în murdărit pereții, dornici să facă artă. Păreau de toate vârstele, după cum reieșea din rezultat – de la niște linii strâmbe trase peste cercuri imperfecte, la desene complexe, cu peisaje multicolore care transformau pereții în porți către natură. Lucas nu desena, stătea și se uita. S-a apropiat de el și i-a vorbit din nou, i-a spus Hello. Lucas i-a răspuns în chineză. Deci asta era problema. O barieră a limbii. S-a gândit să folosească modulul de translate în timp real. Era în varianta beta, trebuia să vorbească rar și articulat, dar lucrurile au mers mai bine. Lucas nu voia să deseneze, dar era interesat de joc. De ce nu încerci? l-a întrebat. Ți-a plăcut întotdeuna să desenezi, țin minte că atunci când erai mic te băgai sub masă și, cât timp noi vorbeam sau beam sau făceam ce făceam noi acolo în lumea adultă, tu desenai toate nebuniile pământului. Îți amintești? Dinozauri, vaci, câini și pisici, uneori porci; peisaje, copaci cu trunchiuri groase și coroane înalte, nori pufoși și soare înjumătățit; păsări schematice, făcute din linii. Cu oamenii nu reușeai, erau niște bețe umblătoare, dar nu conta. Scoteai doar mâna de sub masă și îmi pasai foaia, înainte să te apuci de alta. Unele le-am păstrat, sunt acasă, în cutie. Le scot și le privesc din când în când.
Nu era sigur că traducerea funcționa cum trebuie. Lucas răspundea laconic, probabil îi era greu să urmărească toată conversația. Era dinamic, fugea de colo colo, dar asta nu era o problemă. Se aflau într-un spațiu închis, delimitat, băiatul nu avea cum să dispară. Iar el putea rămâne în centrul curții interioare – fabrica era una în ruină, acoperișul nu mai exista, ridicai capul și vedeai cerul gri-murdar prin care răzbăteau cu greu fâșii de lumină albicioasă – și să aibă o perspectivă completă asupra a tot ce se întâmpla în jur. Nu erau mulți, vreo zece cu toții, adunați în mici grupuri de câte doi-trei.
Când ai văzut prima dată un graffiti m-ai întrebat ce este, mai știi? a continuat să-i spună. Mai știi, Lucas? Aveai vreo patru ani, din ce-mi amintesc. Discutam de vandalizări. Ai întrebat dacă zidul murdărit de spray pe lângă care treceam este vandalizat și ți-am răspuns că da, dar la altele depinde de cât de reușită e treaba, dacă sunt doar mâzgălituri fără noimă e vandalizare, daca este ceva coerent, e graffiti și e artă. N-am fost convins că m-ai înțeles, poate mă înțelegi acum. Ce părere ai? Uite, băiatul ăla a desenat ceva interesant, pare un uliu care urmărește prada, vezi? Ce părere ai? Îți place? Da, a răspuns până la urmă Lucas. Super, și mie. Ai vrea să faci și tu așa ceva? Nu pot, nu mă pricep. Poți încerca. Dacă încerci, poate îți iese. Nu, nu vreau. Vreau să mă uit, atât. Bine, hai să ne uităm împreună.
Au stat unul lângă altul în liniște. El a întins mâna și l-a atins ușor pe Lucas, i-a cuprins mijlocul. Mișcarea i-a indus un mic freamăt în braț, la contactul cu băiatul. O mișcare aproape reală. Era ca și când ei doi vizitau o fabrică ruinată și se uitau la câțiva copii cum desenează. S-a lăsat cuprins de noua realitate, s-a scufundat în ea. Și-a blocat mintea, s-a concentrat pe moment: el, acolo cu Lucas. Lucas al lui.
Apoi Lucas a înlemnit și el a știut ce înseamna asta, a știut că în câteva secunde va dispărea cu totul. S-a agățat de secundele alea, a întins mâinile și-a îmbrățișat trupul imaterial al băiatului. N-a mai fost nicio rezistență a spațiului la mijloc, brațele lui s-au regăsit și el s-a trezit strângându-se de umeri.
Îi e din ce în ce mai greu să-l găsească. În ultimele săptămâni reușise o singură dată, apoi, ori de câte ori încercase, nu dăduse de el. Lucas pur și simplu nu era acolo, pe landscape-urile pe care nimerea el. Alegea la întâmplare, apăsa butonul „anywhere” și, odată transportat în lumea generată, îl căuta pe băiat. Poate trebuia să îmbunătățească avatarul. Mai multe accesorii, să devină interesant pentru ceilalți jucători, să-l aleagă mai des. Adidașii Louis Vuitton. Lanțul gros, argintiu. O șapcă. Un hoodie Nike. Să fie customizabil, copiilor le place să aibă optiuni. Cum ar fi fost să dea de doi lucași în același timp? Cu care ar fi vorbit? Nici așa nu era bine.
Rătăcește într-o lume ruginie care seamănă cu planeta Marte. Sunt câțiva care aleargă, ca și el. Nu are chef de conversații. Îi ține la distanță, când se apropie vreunul, fuge în partea opusă. Obosește repede, dar e bine așa. Nu-i pasă decât de Lucas.
Și-a dat casca jos și-a oprit banda. Fusese o zi lungă și inutilă. S-a gândit să ia o pauză, să se regrupeze. Să facă o strategie, ceva. Cumva, nici el nu știa cum. S-a așezat la masă, a deschis o bere. Nu mai băuse de luni de zile, avea vreo patru în frigider care zăceau acolo. Nu se îndurase să le arunce, parcă știa că va veni o zi în care abstinența asta va fi călcată în picioare. A luat un gât și s-a simțit revigorat. Gustul amărui i-a deschis pofta de mai mult. A continuat să bea. La a treia sticlă deschisă, i-a vibrat telefonul. Treci să mă iei și pe mine? scria pe ecran. Elena. A citit din nou mesajul, incapabil să facă legăturile. A vrut să-i răspundă, s-o întrebe Unde să te iau, apoi a realizat și s-a panicat. Astăzi era ziua. Astăzi, și el uitase. Cum putuse să uite? I-a răspuns Da, sigur, apoi a șters înainte să apese send. N-avea chef s-o ia de acasă. Mai bine să se vadă acolo. Mai bine să ajungă fiecare pe cont propriu, să se întâlnească și să-și vadă apoi de drum separat. N-avea chef de Elena, n-avea chef să-i vadă fața lungă și tristă, probabil plânsă, tot drumul până la cimitir. Nu-l ajuta la nimic, nu-i făcea ziua mai acceptabilă. Și-a dat seama ce i-ar fi făcut ziua mai acceptabilă: să vorbească cu Lucas. Măcar câteva cuvinte, măcar câteva minute, înainte să plece. Nu vrei să ne vedem acolo? i-a scris Elenei, apoi s-a gândit cum să continue, cum să justifice lipsa de disponibilitate în singura zi în care ei doi aveau de ce să se mai vadă. Am ceva de făcut, a zis. Are legătură cu Lucas, îți spun când ne vedem. A apăsat send și-a pus telefonul cu ecranul în jos. N-ar fi făcut față unei întregi conversații. S-a dus la bandă, și-a pus casca și-a intrat în omniverse. Anywhere, a zis, înainte să apese. Lucas este anywhere.
L-a găsit din a patra încercare. Era o insulă și Lucas stătea pe plajă, direct pe nisip. Bătea vântul, se vedeau crengile palmierilor cum freamătă. Și-a închipuit briza, a tras aer în piept încercând să înlocuiască mirosul stătut al casei din care nu mai ieșise de zile bune cu aerul sărat de mare. Lucas se uita la apă. S-a așezat lângă el. A vrut să-i spună ceva, apoi s-a răzgândit. Lucas și-a întors capul și i-a zis Salut. Salut, i-a răspuns, ce faci? Bine, mă uit la mare. N-am mai fost la mare, adică n-am văzut marea până acum. Aici, sau în realitate? Nici aici, nici în realitate. A zis tata că o să mergem odată, dar nu am ajuns. Așa că am venit aici. Și îți place? Da. Dar tot vreau să merg. Vreau să înot. Știi să înoți? Da, am învățat la bazin. Tu știi? Da, știu și eu.
Băiatul s-a ridicat și-a intrat în apă. S-a aplecat și și-a trecut mâna prin spuma valurilor. Auzi? i-a zis fără să se miște din loc. Pot să te întreb ceva? Da. De ce-ai ales tocmai avatarul ăsta? Lucas s-a întors spre el. Cum? Dintre toate avatarurile din library, de ce l-ai ales pe ăsta? Nu știu, era gratis. Nu sunt multe gratis. Și mi-a plăcut hanoracul, am și eu unul la fel. Și jordanii? Da, tata nu vrea să-mi ia, zice că sunt prea scumpi, că nu dă el atâția bani pe o pereche de adidași. Vreau unii exact ca ăștia, Air. Știi că avatarul ăsta are și modul special de voce? a continuat el. Nu, nu știam. E gratis? Da, e gratis. E chiar interesant, îl încarci și apoi vorbești diferit. Vrei să încerci? Da. Unde-l găsesc? E acolo, deschide tab-ul al treilea și ai „change voice” și de acolo alege import și o să-ți vină în listă unul singur. Încarcă-l, să vedem cum e. Bine, fac acum.
Gata.
Bun, spune ceva, să vedem cum sună. Ce să spun? a zis Lucas, și el a tresărit puternic. Mai spune-mi de hanoracul ăsta, a zis încercând să-și ascundă emoțiile. Sau de adidași. Sau de ce vrei tu, nu contează. Spune orice.
În cameră începuse să-i sune telefonul. Trebuia să-l fi pus pe silent. Probabil era Elena, insista, ca de obicei, să clarifce. Nu era nimic de clarificat.
În cimitir, acolo, era o cruce, era o poză, era un mormânt.
Aici, lângă el, la malul mării, Lucas îi vorbea.