În cărțile lui Dan Sociu e multă emoție. Vagabondaj, sărăcie, alcool, droguri, lipsă de iubire. E o voce neîmblânzită a tranziției postcomuniste, marcată de cele mai adânci traume, de mici și mari derive. La gunoi (Polirom, 2024) este o nuvelă-remember, ea reia temele preferate ale autorului douămiist (ale cărui influențe în poezia contemporană sunt/vor rămâne indelebile), dintr-o perspectivă nouă, a maturității. În frazele lui Dan Sociu se simte poezia, ca un parfum penetrant, ale cărui note de bază sunt tristețea și dragostea de viață. Câte un regret/o nostalgie se înfige ca o gheară în inima poetului care își amintește de anii copilăriei și ai tinereții, de perioada 90-2000, de rătăcirile & bucuriile berlineze. Prezentul se croiește prin raportare la moartea mamei, o realitate cruntă de care naratorul se izbește ca un vehicul mereu pe contrasens care, la un moment dat, nu mai are cum să evite coliziunea.
E foarte frumoasă cartea asta a lui Dan Sociu, m-am surprins de multe ori zâmbindu-i cu tristețe “vagabondului pe viață” (de altfel i-am zâmbit și în Treș, și în cum reușești, viața mea), personajul-narator care rătăcește peste tot ca un copil necăjit, sărac, frust, pe care nici să-l cerți nu poți, că ți se rupe sufletul.