Satul era o splendoare. Adunat cum era printre dealuri, nici tătarii nu l-au găsit în două rânduri, așa că năvălirea lor l-a cruțat. Preotul, un om cultivat, blând și totuși puternic, care tăia lemne ca Charles Bronson în Cei șapte magnifici, îi povestea lui Ivanușka cum s-a dezvoltat satul în secolele ce au urmat, până au ajuns în anul 1987, și cum trebuie să ducă el mai departe tradiția. I-a arătat micul muzeu pe care îl crease într-una din camerele parohiei și în care erau mostre din portul celor din Înălțatu, obiecte specifice cu o istorie aparte și statuete de bivoli, apoi i-a spus așa: Mă bucur că ești un copil calm și curios.
Ivanușka s-a dus acasă mândru de el. Știa că acasă îl așteaptă bătaia tatălui său pentru că n-a venit la timp ca să mulgă bivolițele, dar nu-i păsa. Se obișnuise deja cu bătăile, se obișnuise deja și cu indiferența mamei. Amândoi erau necăjiți că nu mai puteau avea copii și răzbunarea lor erau bătaia și indiferența.
Dar poate că tristețea lor și mai adâncă era că Ivanușka era atât de altfel. Făcea tot ce trebuia făcut, mergea la câmp cu ei, mulgea bivolițele dacă nu era la preot, tăia chiar lemne, dar fără prea mare tragere de inimă. Îi plăcea să hălăduiască prin sat, să privească cerul, să stea de vorbă cu oamenii. Toată lumea îl iubea pentru că era altfel, dar nu era arogant deloc. Numai părinții îl urau.
Când putea, ieșea din casă și pornea cât colo. Liniștea satului îl liniștea și pe el, iar frumusețea lui îl fermeca. Dacă pornea în jos, la vreo trei sute de metri găsea iazul la care se adăpau bivolii, unde curgea mereu apa dintr-un robinet și jgheabul era mereu plin. În dreapta, o stradă lungă ducea spre o bifurcație unde dacă o lua în jos, ajungea la biserică, în schimb dacă mergea mai departe, dădea de capătul satului și ieșea în câmp. Iar câmpul era ca un labirint cu lanurile de porumb și cu bălăriile printre care el se pierdea cu cel mai mare drag. Câinii din sat îl cunoșteau și îl iubeau, pisicile veneau la el să le mângâie, chiar bivolii se uitau la el cu simpatie, ceea ce era nemaiauzit și țăranii se minunau cum privirea haină sau cel mult indiferentă, dar oricum întunecată a animalelor acestora devenea iubitoare când îl vedeau pe Ivanușka.
Avea niște locuri preferate, cum era și terenul de fotbal unde jucau echipele satelor din regiune, cei din Înălțatu, Gârbovitu, Jeleanu, Încropitu. Se organiza în fiecare an un campionat, erau meciuri în fiecare duminică și câștigătorul era aplaudat și blestemat, în funcție de bisericuțele care se formaseră în timpul acelei luni. Iar odată la patru ani, campionatul întreg îl organiza Înălțatu, și-atunci ploua cu bere și cu mititei, cu înjurături și vorbe porcoase, fetele chicoteau, bărbații râdeau zgomotos, și Ivanușka era scârbit de-a dreptul, deși îi plăcea fotbalul la nebunie, juca chiar bine, avea un șut năprasnic și era și tehnic, dădea pase bune, doar că era un pic lent. Asta izvora din personalitatea lui melancolică și meditativă.
Lângă terenul de fotbal era un izvor cu apă rece ca gheața. Acesta era locul lui preferat. Mergea acolo, la Limpeziș, cum numise chiar el locul acela, și stătea cu orele pe craca unui copac mare. Se obișnuise cu bătaia și oricum era bătut pentru orice, așa că oricând avea posibilitatea venea aici, iar după ce îi amorțeau toate alea, se ducea în pădure.
Era o pădure mare și deasă, dar Ivanușka nu se temea. Odată s-a întâlnit cu un lup și animalul a venit la el ca orice animal, câine, pisică sau bivol, cu iubire în priviri și cu o atitudine blândă. Pădurea ducea în sus, spre două vârfuri semețe și pleșuve, Toronca și Săgeala. Era o legendă conform căreia un păstor pe nume Dolofin își păștea oile pe munte. Era un bărbat puternic și care iubea pălinca de nu mai putea. Într-o zi, a început să-l înjure pe Domnul Dumnezeu din toți rărunchii. De ce nu mi-ai dat o femeie?! urla la ceruri. Nu știi că unui bărbat îi trebuie iubire?! Nu ai făcut-o tu și pe Eva, nu numai pe Adam?! Crezi că dacă tu nu iubești, noi nu avem nevoile noastre?! După care, în furia lui oarbă, și-a scos cușma și a azvârlit-o către ceruri. Atunci, muntele s-a despicat în două și pământul l-a înghițit pe Dolofin cu turma lui cu tot. Se spunea că nenorocitul urla încă și în timp ce cădea. Iar de-atunci, cele două vârfuri încearcă să se reunească, și bătrânii satului au văzut furtuni în care Toronca și Săgeala voiau să se apropie unul de celălalt.
Dar Ivanușka nu se temea de nimic. Era doar un băiețel, nu înțelegea că ți se pot întâmpla lucruri nemiloase chiar dacă tu nu oferi altceva decât iubire și înțelegere. Părinții nu-i considera cruzi, pentru că vedea durerea din ochii lor. Cu toate acestea, își dorea câteodată să nu fie bătut chiar în fiecare zi.
Într-o după-amiază toridă, a luat iar drumul pelerinajelor sale. S-a dus până la Limpeziș, a băut din apa curată și rece după urcușul care durase mult. S-a odihnit pe craca Santinelei, după care a început să urce în pădure. S-a întâlnit cu Marele Sur, un lup uriaș care stătea prin împrejurimi cu haita lui care l-a întâlnit și ea pe Ivanușka, unii dintre ei au început chiar să mârâie, dar un gest al Marelui Sur i-a oprit imediat. A mers mai departe și a sculptat în trunchiurile unor copaci numele lui alături de o lalea cu spini. Floarea asta o inventase el, i se părea cumva potrivită pentru ce simte câteodată.
A fost o după-masă extraordinară, nici nu a observat că se apropie amurgul. Satul era deja departe, oricum nu auzea mugetul bivolilor care se întorceau de la câmp. Dintr-odată, s-au îngrămădit niște nori uriași și a început să plouă zdravăn. Era deja aproape de locul unde se întâlnea Toronca cu Săgeala și s-a gândit să se adăpostească până trece furtuna. A găsit un loc mai ferit și s-a ascuns acolo.
Dar furtuna îi dădea înainte. Au tunat fulgerele, au luminat cerul întunecat cu săgeata lor. Iar mai târziu, Ivanușka a observat îngrozit că Toronca și Săgeala încearcă să se apropie unul de celălalt. „Cuprinde-măăăă!” urla Toronca. „Nu poooot, nu pooooot!” îi răspundea Săgeala cu tristețe în văzduhul ei. „Cuprinde-măăăăă!”, repeta Toronca întruna. Iar Ivanușka stătea înlemnit în iubirea asta neputincioasă. Îi era o frică groaznică, își dorea să fie cu tatăl lui bătăuș sau cu mama lui indiferentă, numai să nu fie singur. Dar asta era, și a început să spună Tatăl nostru. L-a spus de nenumărate ori, lacrimile îi curgeau și erau spălate imediat de ploaie, parcă plângea ploaie și nu se putea opri.
Până la urmă, furtuna s-a mai îmblânzit și Ivanușka a început să alerge către casă. Se izbea de copaci, nici el nu știa pe unde calcă, dar într-un târziu a ajuns totuși. Se crăpa de ziuă deja, sătenii moșmondeau în jurul grajdurilor, bivolii mugeau. Totul era plin de noroi și Ivanușka era aproape de nerecunoscut. A ajuns la poarta lor și a observat-o cu uimire pe mama lui. „Unde ai fost, băiatul mamii?!” a strigat femeia cu o durere sfâșietoare și l-a îmbrățișat de aproape l-a durut. „Vai, copile, da’ pe unde ai hălăduit?!” a venit și tatăl lui la el. „Aoleu, ai albit! Uite, Mugure, Ivanușka a albit!” „Da, a albit, dar a și venit”, a zis tatăl cu vocea lui răgușită. „Hai să-i dăm ceva de mâncare”, a adăugat și toți trei au intrat în casă cu o bucurie nouă în suflet.