Înainte să ies din casă, îmi plimb degetele peste cotoarele cărților necitite. Enesto Sábato zice că mereu găsim cartea de care avem nevoie. Aleg una, la întâmplare. Un cotor maro, simplu. O extrag de pe raft: Paul Auster, Trilogia New York-ului.
La ieșirea din bloc mă întâmpină același peisaj pe care-l văd de peste douăzeci și trei de ani. De-o parte a bulevardului, un rând de blocuri gri, comuniste; de cealaltă parte, diorama parcului Văcărești. Până în anii ’80, aici se întindea un cartier de case pe care Ceaușescu l-a dărâmat ca să facă un lac de acumulare. Însă canalul care trebuia să alimenteze lacul cu apă din Argeș n-a fost construit niciodată. La inaugurare, muncitorii au umplut lacul cu pompele, cu apă din Dâmbovița. Apa s-a scurs din albie, inundând cartierele din jur. Cineva trebuia să dea socoteală. Dar apoi a venit Revoluția, regimul comunist a căzut și proiectul lacului a fost abandonat. Acum locul e o prerie imensă, unde poposesc primăvara turme de oi în drum spre târgul de Paște, iar noaptea, când aștept autobuzul spre centru, văd focuri și aud cântece de viori.
Am citit undeva că dacă nu reușești să găsești extraordinarul la tine în cartier, n-o să-l găsești nicăieri. Încerc.
În autobuz, îmi scot cartea și femeia așezată lângă mine dispare, la fel Bulevardul Tineretului care curge pe geam cu mașinile și copacii lui în floare, deodată e noapte, iar eu sunt într-un apartament din New York, ploaia izbește în ferestre, stau întinsă în pat și trag din țigară, sunt un scriitor de romane polițiste – dar deja nu mă mai pot concentra la citit. Gândul îmi zboară la Paul și mă întreb dacă așa erau nopțile lui în New York.
Paul era un american care călătorea prin Europa când s-a întâlnit cu Lucian în Timișoara. L-a oprit pe stradă să-l întrebe de un hostel, iar Lucian i-a propus să doarmă la el.
Câteva zile mai târziu, i-am găsit pe amândoi așezați pe covorașul din fața ușii mele. „Surpriză!” a zis Lucian. Când mergeam la Timișoara stăteam la el, așa că era rândul meu să-i întorc favoarea. Însă eu locuiam cu ai mei, așa că i-am trimis la prietena mea Adina.
Când ne-am întâlnit în seara aceea într-un bar din centru, am știut imediat că nu-mi plăcea Paul. Întreaga lui ființă radia încredere în sine, de la zâmbetul Colgate, la părul negru, bogat, la accentual american. Era bronzat de la lunile petrecute în Portugalia, purta un poncho pe care-l cumpărase în Mexic, căra cu el o chitară primită de la un bătrân în New Orleans și un volum din Rimbaud pe care-l găsise într-un anticariat din Paris. Vorbea prea mult și cu prea mare ușurință, părea să se simtă prea în largul lui în lume și în barul acela străin, și în același timp prea detașat, ca și cum ne privea din spatele unei vitrine de sticlă, iar noi nu eram decât specimenele exotice întâlnite în expediția lui prin Europa de Est.
Adina și Lucian nu părea deranjați. Din contră, se complăceau în rolul nativilor flatați de atenția exploratorului, recitându-i clasica introducere în cultura română: cum România e formată din trei provincii, cum limba română e de origine latină, deși are o sonoritate slavă, cum Dracula e o falsificare britanică a unui personaj istoric, și alte lucruri pe care nu avea cum să le înțeleagă, despre comunism, Securitate, penuria de alimente din anii ’80. La rândul lui, Paul ne vorbea de jazz, poeții beat și hipioții din anii ’60, își presăra discursul cu nume de muzicieni celebri și actori de Hollywood, îi imita pe De Niro în Taxi Driver și pe Samuel L. Jackson în Pulp Fiction.
– A bit of good old ultraviolence, a zis Paul cu accent britanic, răspunzând la o întrebare a lui Lucian. El și Adina au râs ca de o glumă originală.
– Alex, scena din lactobar, am zis eu pe un ton mai iritat decât avusesem intenția.
Paul m-a privit o secundă.
– Ai văzut filmul?
– Am citit cartea.
Îl vedeam cum mă măsoară, mă reevaluează.
– Știi că e un lactobar în New York? a zis el pe un ton împăciuitor.
– Știi că e un lactobar în Oradea?
– Știi că numele barului înseamnă „vacă” în rusă?
– Și „celavek” înseamnă om și „ruka” înseamnă mână. Vorbesc rusă.
– Toți românii vorbesc rusă?
– Nu, doar eu.
– Krasivaia, a zis el dintr-o dată. Tî krasivaia!
– Nu înțeleg, am mințit eu și m-am ridicat de la masă.
– Ce i-ai zis? Unde se duce? l-am auzit pe Lucian întrebând în urma mea.
– Nu i-am zis nimic, a mințit Paul.
Îi simțeam ochii urmărindu-mă prin bar. Am intrat în baie și am trântit ușa.
De ce reacționasem așa? Nu m-am întrebat asta decât mai târziu, când amintirile cu Paul deveniseră prețioase, iar eu îmi scotoceam creierii în căutarea lor.
Dar atunci, stând cu picioarele pe marginea vasului de toaletă murdar, eram furioasă pe mine că-l lăsasem pe Paul să mă scoată din sărite și furioasă pe Paul care nu știa nimic despre mine și cum îndrăznea să-mi spună că sunt frumoasă? Ce-și închipuia, că nu trebuia decât să vină aici cu zâmbetul lui Colgate și accentul American, să numească niște locuri, niște persoane celebre și aveam să să-i pic în brațe?
Dar, de fapt, ceea ce mă scotea ce mai mult din sărite era faptul că Paul îmi amintea de mine.
Când m-am întors la masă, Adina îi convinsese să mergem în Atelierul de Producție, o fabrică comunistă dezafectată, folosită pentru petreceri de muzică electronică. Am zis că n-aveam chef. „Ce-i cu tine, de ce strici moodul?”, mi-a șoptit Adina. N-aveam răspuns.
Ningea în continuu de la primele ore ale dimineții, autoritățile declaraseră cod roșu, oamenii fuseseră sfătuiți să stea în casă. Nu se vedea nicio mașină, străzile erau pustii. Un strat gros de zăpadă acoperea totul, împrumutând orașului portocaliul luminii stradale. Am luat-o pe jos de-a lungul Dâmboviței, Lucian în față, cu Adina, Paul pe lângă mine. Eram încălțată cu o pereche de cizme cu toc care alunecau pe stratul de gheață de sub zăpada afânată și Paul mi-a oferit brațul. Am refuzat. „Serios”, a insistat el. „Serios, sunt bine”, m-am răstit eu, făcând-o pe Adina să se întoarcă. „Ce-i cu tine,” părea să zică privirea ei. Am alunecat din nou. Enervată, am acceptat brațul lui Paul. Am mers în tăcere, ascultându-l pe Lucian povestindu-i Adinei, în română, despre problemele pe care le avea în relație, ceea ce explica de ce se grăbise să plece din Timișoara.
Când am ajuns în fața Bibliotecii Naționale, m-am oprit. Vechiul schelet comunist de beton fusese recent înfășurat în sute de metri pătrați de geam verde. Înăuntru luminile erau aprinse și clădirea strălucea reflectată de apele negre ale râului.
– Ce-i aici?
– Biblioteca Națională.
– Îți plac bibliotecile?
– Îmi plac cărțile.
Paul s-a uitat și el la clădire.
– Sunt ca niște catedrale, nu-i așa?
N-am răspuns. Îi oferisem brațul, n-aveam de gând să-i ofer și conversație. Am pornit din nou, cu Paul turuind despre scriitorii lui preferați – și, trebuia să recunosc, de mult nu mai întâlnisem pe cineva atât de pasionat de literatură. Am rezistat o vreme să tac.
– Permite-mi să fiu brutal de sinceră, l-am întrerupt în cele din urmă. Nu-mi plac scriitorii americani.
– Nu-ți place niciun scriitor american? m-a întrebat el neîncrezător (cred că până atunci părusem totuși o persoană rezonabilă).
– Nu.
– Faulkner?
– Nu.
– Hemingway?
– Nope.
– Steinbeck?
– În niciun caz!
– Cum poate să nu-ți placă Steinbeck? E un psiholog atât de bun!
– Dar psihologia lui e atât de simplă.
Paul n-a mai zis nimic. Am început să mă simt vinovată.
– Uite ce e, i-am zis. Cred că există o altă realitate dincolo de ceea ce numim în mod obișnuit realitate. Există ceva dincolo de suprafața lucrurilor. Pentru mine, ce vedem și ce trăim e în permanență dublat de altceva, de ceva mai adânc. Nu știu ce e, dar despre asta ar trebui să vorbească literatura. Asta fac sud americanii, germanii, rușii. Uite, Dostoievski e un psiholog bun!
– Dar psihologia lui Dostoievski e o psihologie a suferinței. Americanii n-au suferit niciodată la modul acela. Poate ți se pare Steinbeck simplu, dar scrie despre poporul american, pentru poporul american.
Apoi a adăugat încet, ca pentru sine.
– Uneori mi se pare că în Europa toată lumea e atât de bătrână.
Asta era, în sfârșit, ceva interesant.
Dar tocmai atunci Adina și Lucian s-au oprit să ne aștepte. Adina l-a luat de braț pe Paul, Lucian pe mine și am pornit toți patru înlănțuiți.
– Și? Ce-i de văzut în America? a întrebat Adina, pe tonul că nu putea fi nimic interesant de văzut în America.
Paul s-a făcut că nu observă. A început să vorbească: New York, San Francisco, Seattle, Detroit, Chicago, Boston – un vertij de nume familiare, dat totuși abstracte, locurile despre care știam din cărți și din filme, dar Paul le acum dădea consistență, nu neapărat din cauza a ceea ce spunea, ci pentru că purta în el locurile acelea, în accentul lui, în felul lui de-a fi, în pasiunea cu care vorbea despre ele. Și mi-am dat seama că, vorbind, Paul uitase de noi. Nu mai era în București, ci călătorea în imaginație, iar ochii îi străluceau datorită lucrurilor pe care le vedea. Și pentru o clipă, mi s-a părut că-l așa văd cum era în realitate, dincolo de toată vorbăria și bravada: singur, pierdut, departe de casă.
Dar încă nu-mi dăduse drumul la braț și n-aveam de gând să-l iert pentru asta.
Atelierul de Producție era o hală întunecată, mișunând de oameni. Muzica bubuia, lasere verzi țeseau o pânză de lumină deasupra capetelor noastre. Mi-am luat de băut și am pornit să caut alți cunoscuți. Paul m-a prins într-un colț.
– De ce nu mă placi?
– De ce crezi că nu te plac?
– De ce nu vrei să vorbești cu mine? I’m trying to talk to you.
– Ba nu, am zis (alcoolul începuse să mi se urce la cap). Ce-mi pasă mie de locurile unde ai fost și de ce ai citit? Zi-mi ceva adevărat despre tine.
Paul n-am zis nimic. Am dat să plec, apoi l-am auzit:
– Logodnica mea m-a înșelat cu preotul care urma să ne căsătorească.
Am izbucnit în râs.
– Am văzut filmul.
– E adevărat, a zis el. Pe deasupra, preotul cu pricina era un prieten de-al meu. Dar, oricum, eu eram în închisoare în perioada aceea.
M-am uitat la el, încercând să mă hotărăsc dacă să-l cred.
Era în Louisiana când a fost arestat. Intrase pe proprietatea cuiva ca să scurteze drumul, dar fermierul l-a prins și l-a dat pe mâna poliției. Judecătorul a stabilit o dată pentru înfățișare, dar Paul a părăsit a doua zi statul și nu s-a mai gândit la asta. Câteva luni mai târziu, a fost legitimat de poliția din New York pentru că bea pe stradă. L-au căutat în sistem și au găsit un mandat de arestare emis pe numele lui. Înainte de nuntă, a stat două săptămâni de închisoare.
Am râs. De data asta, Paul a râs cu mine. Povestea suna absurd și neverosimil, cu atât mai mult în fabrica aceea care pulsa de lumina și muzică, în orașul îngropat sub zăpadă, în Europa de Est.
Încă ningea când am plecat din club. Stâlpii stradali se stinseseră și orașul înzăpezit avea acum culoarea albastră. Mergeam zgribuliți, cu mâinile în buzunare, iar fulgii ni se așterneau în păr și pe gene. Lucian a luat metroul spre gară, să încerce să găsească un tren înapoi spre Timișoara. Paul a mers acasă cu Adina. În seara aceea avea bilet de autocar spre Istanbul. „Dacă drumurile or să fie înzăpezite și rămâi blocat aici?” am râs eu.
Când m-am trezit, pe seară, drumurile erau înzăpezite. Paul a sunat abia la zece.
– Hi, a zis timid. I-am cerut numărul tău Adinei. Sper că nu te superi.
Ne-am întâlnit la Obor. Orașul continua să doarmă sub un val sclipitor de zăpadă și fulgi cădeau fără încetare din cerul roz fosforescent. Străzile erau tot goale, mașinile parcate. De data asta purtam bocanci. Am luat-o unul pe lângă altul spre centru.
– Dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care vrei să-l faci în viață, care ar fi acela? m-a întrebat Paul imediat ce ne-am văzut. (Nu era vreme de conversație politicoasă.)
– Să scriu.
A zâmbit.
– M-am gândit eu. Și eu vreau să scriu.
– Mi-am dat seama.
– Deci? Care e povestea ta?
Paul era din California. Crescuse pe malul oceanului – iubea oceanul. Tatăl era american, mama sud-coreeană. Când avea 16 ani, părinții lui divorțaseră. „Mama mi-a zis că nu s-au iubit niciodată. Ea voia să scape din casa surorii ei, iar el era îndrăgostit de exotismul ei. Imaginează-ți cum e să ți se spună asta la 16 ani.” Mama lui s-a mutat în alt oraș, el a rămas cu tatăl. „Mama e fericită acum. Tata, pe de altă parte, e cel mai deprimat om de pe planetă. Și, ce-i mai rău, iubește să fie deprimat.” Paul și-a petrecut liceul mai mult pe la casele prietenilor lui.
– Cum era liceul? l-am întrebat. Era ca în filmele cu adolescenți, cu grupuri de fotbaliști, majorete, tocilari…?
– În mare parte da, a râs Paul.
– Și tu din care grup făceai parte?
– Surferi și skateri, a zis el cu o urmă de mândrie în voce. I was different back then.
– În ce fel?
– Beam mult și luam o grămadă de droguri.
– De ce?
– Nu știu. Cred că din cauză că toată lumea făcea asta. Plus, eram tineri, eram furioși, eram derutați. Căutam ceva și nici măcar nu știam ce.
– Căutați ceva în care să credeți?
– Poate.
Am dat din cap aprobator. Știam cum e.
– Și ce s-a schimbat?
– La un moment dat, am atins fundul.
– Și când atingi fundul, nu mai ai unde să te duci decât în sus.
– Exact. Am dat de niște oameni care mi-au schimbat perspectiva asupra lucrurilor.
– De ce? Cum erau?
– Erau asemănători cu prietenii mei din liceu, doar că mai buni. Better surfers, better skaters and better people. Nu aveau în ei strop de vanitate. Prietenii mei de la școală erau poseri. Tot ce făceau, făceau ca să fie văzuți. Dar oamenii ăștia… făceau lucruri pentru că voiau ei. Ne-am împrietenit. Făceam noaptea focuri pe plajă, vorbeam despre cărți, compuneam cântece, ne făcuserăm și o trupă… Până când unul dintre noi, cel mai bun dintre noi – a fucking genius – a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoică avansată. Fusese acceptat la MIT. Urma să studieze ingineria la MIT, îți dai seama? He was meant for big things. Și-apoi a intervenit chestia asta… Mi-a zis că vedea fețe în modelul lemnului biroului. Dar ăla a fost doar începutul. Părinții l-au trimis la un spital de boli mintale… Când s-a întors, nu mai era același om. I-au făcut ceva la creier, s-a întors o nenorocită de legumă, abia ne mai recunoștea… A renunțat la MIT. Acum lucrează la un magazin de închiriat biciclete pe malul oceanului. Cât despre noi, restul, cred că ne-am speriat și ne-am împrăștiat.
– De asta călătorești? l-am întrebat.
– Adică?
– Toată lumea care călătorește fuge de ceva, am zis eu.
Paul n-a zis nimic. O vreme s-a auzit doar scârțâitul pașilor noștri pe zăpadă. Apoi și-a dres glasul și a continuat.
Mama lui insistase ca el să meargă la facultate. N-avea cine știe ce medii, dar a scris un eseu care l-a făcut remarcat. A început să studieze economia, dar după un semestru s-a transferat la literatură. Tot în facultate a început să călătorească. La început călătorea în vacanțe, dar după absolvire, a petrecut doi ani cutreierând Statele Unite, făcând autostopul, urcându-se din mers în trenuri de marfă, luându-și tot felul de joburi ca să-și poată plăti masa și casa. Cel mai mult îi plăcea tâmplăria, dar nu era rău nici să fii zugrav. În cele din urmă, s-a stabilit în New Yorkul – iubea New Yorkul. But things didn’t work out. Așa că a venit în Europa.
– Și tu? Care-i povestea ta?
Eu vin dintr-o familie fericită. Ai mei s-au născut în același sat, s-au mutat la oraș, au făcut a aceeași facultate, s-au căsătorit și probabil încă se iubesc. Cu toate astea, la 15 ani și eu trecusem printr-o depresie.
– Erai în liceu, a zis Paul.
– Da. Dar liceul meu a fost diferit de al tău. Aveam alte categorii decât voi. Era la unul din liceele de elită din oraș și toată lumea se credea fie Einstein, fie Nietzsche: fie geniu, fie geniu neînțeles.
Paul a râs.
– Și tu ce erai?
– Rebelă. Chiuleam de la ore ca să mă duc la bibliotecă.
Paul a râs iar.
– Vorbesc serios. Îi vedeam pe ceilalți că beau, luau droguri, îmi imaginam că au și ei demonii lor, dar eu preferam să le fac față alor mei în bibliotecă.
– Așa ai început să citești?
– Nu, citeam dinainte. Dar în liceu am început să citesc un scop. Căutam răspunsuri.
– Și le-ai găsit în cărți?
– Bineînțeles că nu.
Paul a aprobat.
– Dar am găsit alte lucruri, am zis. Alinare. Cunoaștere.
– Și apoi?
– Apoi am cunoscut niște oameni care locuiau în Constanța, la malul Mării Negre.
– Erau surferi?
Am râs.
– Nu, nu poți să faci surf la Marea Neagră.
– Ah, a zis Paul dezamăgit.
– Dar și noi făceam focuri pe plajă, discutam nopți întregi, ascultam muzică. Ei m-au scos din depresie.
– Cum erau oamenii ăștia?
– La fel ca prietenii tăi, cred. Își vedeau de treabă, își trăiau viața, nu-și făceau griji ce cred ceilalți despre ei. Liceul meu era foarte competitiv. Colegilor mei nu le păsa decât cine e mai bun. Ar fi zis orice numai să câștige o discuție. Nu credeau în nimic. Erau sofiști și ne certam des, dar din cauza asta am devenit și eu ca ei. Uneori mă trezesc că încă sunt așa. Nu-mi place.
– Ce s-a întâmplat cu oamenii de la mare?
– Nimic deosebit. O mie de lucruri mărunte, o mie de mici trădări copilărești. Probabil entropie. Cupluri s-au format și s-au înșelat, prietenii s-au legat și destrămat… Până au venit la facultate la București, deja nu mai vorbea nimeni cu nimeni. Uneori ne mai întâlneam din întâmplare, dar era ca și cum fantoma a ce fusese stătea între noi, amintindu-ne de ceva frumos ce-am avut și am pierdut. În amintesc prima oară când m-am dus la Constanța și nu mă așteptat nimeni la gară. M-am urcat înapoi în tren și am mers mai departe, spre Vama Veche. Acolo m-am împrietenit cu niște oameni, am trecut în Bulgaria, am făcut autostopul până la granița cu Turcia, dar a trebuit să mă întorc, pentru că începea facultatea. Dar atunci am început să călătoresc.
Paul m-a întrebat ce studiasem. Începusem filosofie, dar după un an mă lăsasem și dădusem la litere. Verile călătoream. Făceam autostopul, vizitam noii prieteni în orașele lor, plecam împreună mai departe. Alte grupuri s-au format și s-au destrămat, altele le-au urmat. După o vreme a început să mi se pară că făceam același lucru la nesfârșit: aceiași noi oameni noi, aceleași călătorii, aceleași scenarii. Și mi-am dat seama că orice era ce căutam, nu era în călătorit. Așa că am decis să stau locului o vreme.
– Și ești fericită? m-a întrebat Paul.
– Tu ești fericit mereu pe drumuri? l-am întrebat eu.
– Uneori sunt, a zis el.
– Uneori și eu sunt.
– Nu te simți singur când călătorești? l-am întrebat.
– Nu te simți singură aici? m-a întrebat el.
– Când tragi linie, viața e aceeași peste tot, am zis eu. Uneori mi-e dor să călătoresc, dar apoi mă gândesc că viața pe care o am aici e la fel cu viața pe care aș avea-o oriunde altundeva. În fond, singurătatea, dragostea, suferința se simt la fel oriunde.
– Dar formele pe care le îmbracă sunt atât de diferite, a zis Paul. Peste tot oamenii locuiesc altfel, mănâncă altfel, se îmbracă altfel. Și modurile în care își trăiesc singurătatea sau suferința sau dragostea sunt diferite. N-aș suporta să nu le cunosc pe toate.
– Dar nu poți epuiza diversitatea, am zis eu. Și, de fapt, totul poate fi redus la unul. Dacă ai trăit o viață, le-ai trăit pe toate.
– Dar poți învăța atât de multe din diversitate. Din călătorit.
– Ar trebui să poți învăța la fel de multe și stând într-un singur loc, am zis eu. Dacă găsești modul corect de a vedea lucrurile.
Am mers în tăcere o vreme.
– Știi că nici unul din noi nu are dreptate, a zis Paul.
– Știu.
M-a luat de mână. I-am dat voie.
– Știi, i-am zis, azi-noapte, când am pretins că nu-mi plac scriitorii americani, încercam să te enervez.
– Mi-am dat seama. Deci îți plac scriitorii americani?
– Unii, da. Îmi place Walt Whitman.
Paul a început să râdă.
– Mă bucur că spui asta.
Și-a ridicat mâneca paltonului negru, expunându-și încheietura frigului și ninsorii. De-a curmezișul venelor, se vedeau două rânduri de scris mărunt, negru:
The untold want, by life and land ne’er granted,
Now, Voyager, sail thou forth, to seek and find.
A fost rândul meu să râd:
– Știi că Walt Whitman n-a călătorit niciodată?
Treceam prin cartiere vechi de case, cu fațade scorojite și căciuli de zăpadă, pe lângă copaci cu trunchiuri jumătate negre, jumătate albe, pe lângă stâlpi de lumină în jurul cărora fulgii zburau ca niște fluturi înnebuniți, și încercam să văd peisajul prin ochii lui Paul: nou, misterios, plin de posibilități. Iar el încerca să vadă peisajul prin ochii mei: familiar, plictisitor, plin de amintiri.
În fața Teatrului Național, câțiva oameni de zăpadă țineau pancarte rămase de la ultimul protest împotriva guvernului. În spatele lor, învăluit de furia ninsorii, se înălțau grupul statuar cu personajele lui Caragiale.
– Sunt frumoase, a zis Paul.
– Ba sunt destul de urâte, am râs eu.
– Ba nu, uită-te cu atenție, a zis el. Sunt foarte expresive.
Lumea arăta altfel prin ochii lui. L-am sărutat.
Am continuat să ne plimbăm prin centrul vechi, ținându-ne de mână și oprindu-ne din loc în loc să ne sărutăm. I-am povestit istoria locurilor.
– Un loc e ce vezi din el, ce știi despre el și ce trăiești în el. Să ții minte asta.
– N-am mai avut de mult un moment ca astă, a zis Paul. Poate dacă aș avea mai multe momente ca asta, n-aș mai fi tot timpul atât de neliniștit.
– Vino cu mine la Istanbul, a zis Paul.
– Nu pot, am zis eu. Mai rămâi tu.
– Nu pot.
Ne-am despărțit în zori. Tata m-a sunat furios. „Unde ești? Unde ai fost toată noaptea? M-am trezit și nu erai în pat, tu-ți dai seama cum mă simt ca părinte?” Am vrut să-i spun că mă plimbasem prin ninsoare, dar suna de ridicol. „Vino imediat acasă,” a zis el și mi-a închis telefonul.
Am stabilit cu Paul să ne întâlnim iar pe seară. El voia să încerce o ciorbă, iar eu voiam să vedem un film la cinematecă.
– E prima oară după mult timp când nu vreau să plec, a zis el.
Când m-am trezit pe seară, ninsoarea se oprise, drumurile fuseseră deszăpezite, autocarele circulau din nou.
Ne-am întâlnit la autogară.
– O să-ți scriu, a zis Paul.
Apoi a plecat și eu am rămas.
După două săptămâni, mi-a scris că străbătuse Turcia și încercase să treacă în Siria, dar situația era tensionată, erau tabere de refugiați peste tot de-a lungul graniței, Statele Unite își închiseseră ambasada. Mi-a mai scris că mâncase o grămadă de ciorbă în Istanbul și că ninsese și acolo, dar că zăpada nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca cea de aici.
Ca o coincidență, în perioada aceea citeam Zăpada de Orhan Pamuk. Sau poate nu era o coincidență, poate încercasem să-l urmez pe Paul în Turcia.
Mailul se încheia cu el zicând că nu e sigur ce-o să facă mai departe. Poate o să meargă în Franța și o să aștepte acolo primăvara, poate o să se ducă în Balcani și o să revină în România la vară, poate mergem împreună în Vama Veche.
I-am răspuns că mi-ar plăcea.
De atunci nu mi-a mai scris.
Mă întreb dacă am scris despre Paul ca să-l readuc la viață sau ca să-l îngrop.
Mă întreb dacă Paul a scris vreodată despre mine.
Mă întreb cum spune el povestea asta.