Fragment din romanul ‘Mai puțin decât dragostea” apărut la ed. Polirom.
A doua noapte, cam pe la unu, două, s-a deschis ușa căptușită cu fier numai pe dinăuntru. Cu un scârțâit lent, răgușit. Era confuz. Ațipise. I-a luat jumătate de minut până s-a dumirit unde se afla. În cameră intrase un om micuț și îndesat, măsliniu, chel. Îmbrăcat în civil. Stătea cu mâinile la spate. Vlad s-a ridicat în picioare. Din instinct. I se părea că așa e mai puțin expus. Omulețul s-a așezat calm pe marginea patului. A dat la o parte pătura, a netezit cearceaful murdar, a bătut salteaua cu câlți. Și-a cuibărit curul acolo, până s-a simțit bine înfipt. Parc-ar fi fost la el acasă.
– Hai să dăm cărțile pe față. Știi cine sunt. Știu cine ești.
I-a luat câteva secunde ca să-și dea seama. El era. Tatăl Sarei. Domnul Iacoban. Iancu Iacoban, gardianul care-l salvase pe taică-su de la moarte sigură în pușcărie. Îngerul cu pulan, cum îi spusese.
– Într-un fel, ai ajuns aici datorită mie. Nu aici, în arest. Că asta e simplu. Aici, în viață. Pentru că eu l-am lăsat pe tac-tu să trăiască atunci când nu era tac-tu. Eu l-am ținut în viață. L-am scos din moarte. E ca și cum l-aș fi născut. Tu pe toate astea le-ai aflat, deși bine ar fi fost pentru toată lumea să rămână îngropate acolo, în zarcă. Și nu doar că le-ai aflat, dar i le-ai mai povestit și fetiței mele. Ca să ce? Ca s-o întorci împotriva mea. Adică vii tu, fiul unui nenorocit pe care eu l-am salvat, c-am zis să fac o faptă bună, că eram de-o vârstă, da? Și vii tu acuma și ce faci? Îi bagi tot felul de tâmpenii în cap fetiței mele și-o iei de la mine și fugi cu ea. Tu, un nenorocit. Adică vrei tu s-o târăști și pe ea acolo unde e numai locul tău. Că de-alde tine și de-alde tac-tu e locul vostru să rămâneți acolo, jos. De unde eu am zis să-l scot că mi s-a făcut milă, că parcă mă vedeam pe mine bătut și pișat pe mine de frică și pe mama plângându-mă. Și-am zis să fac o faptă bună, că mă simțeam bine să fac o faptă bună și nu doar așa, o dată, ci până la capăt. Adică să-l țin în viață pe nenorocitul ăla, că asta, mi-am zis, atârnă mai mult decât toate relele de le-am făcut pe lumea asta. Și-acuma vii tu, ratatul rataților, mucos și căcănar ce ești, flămândul lumii și, în loc să cauți să-mi mulțumești, tu ce faci? Tu-mi strici fetița, măăăă?
Ultimul cuvânt l-a urlat. S-a arcuit deodată, s-a ridicat de pe muchia patului, și-a dat seama ce face, s-a controlat. S-a așezat la loc, a gâfâit. Căuta să se controleze. I se umflaseră venele pe gât, respira greoi, șuiera ca după un efort peste puterile lui. L-a cuprins un scurt tremur, a sărit iar în sus, până a dat piept în piept cu Vlad și a izbucnit sălbatic:
– Băăăă, futu-ți Cristoșii și morții lu’ mă-ta și lu tac-tu și lu’ tot neamu’ tău. Băăăă, tu-ți dai seama ce-ai făcut, biserica mă-tii de bandit? Ți-ai băgat pula-n fetița mea, băăăă!
S-a lăsat o liniște de mormânt. Vlad încremenise, domnul Iacoban, deși cu un cap bun mai mărunt, i se părea uriaș. S-a așezat din nou. Și-a pus mâinile pe genunchi, a tras adânc aer în piept, a măturat cu privirea prin toată camera, a fixat-o asupra lui. A continuat cu o voce răgușită, joasă:
– Eu puteam să-l omor pe taică-tu, bă. Puteam să-l omor și nu-mi făcea nimeni nimic. Că el era dușman al poporului. Și mai bine-o făceam, că acum n-ar mai fi ajuns fetița mea în halul ăsta, batjocorită de-un bagabont. Dar lasă, lasă… Știi ceva? Știi ceva, băăă?
Se precipita iar. A început să scuipe salivă. Și-a șters gura cu podul palmei drepte și a zis privindu-l cu ură:
– Știi ceva? Io pe tine te pot omorî acum. Nu te mai scoate nici dracu’ din ghearele mele. E acilea, între mine și tine. Ce i-ai făcut tu fetiței mele o să-ți fac și io ție. Cu piciorul de la pat. Ce zici? Ți-ar plăcea?
S-a întors deodată cu spatele, a făcut câțiva pași până la ușă, s-a bătut cu palmele peste coapse. S-a plimbat așa, smintit, câteva minute. A revenit. S-a așezat.
– Dar ce rezolv? Cum mai scot io copilu’ de-acolo de unde l-ai pus tu? Ia să-mi zici tu mie? Tu l-ai băgat acolo, tu să-l scoți. Auzi? Că m-ai nenorocit.
I-au dat lacrimile. A început să plângă de-a binelea. Parcă cerea ajutor:
– Ce vrei tu, bă, căcat cu ochi? Să fii tu tata la copilu’ fetiței mele? Asta vrei tu, bă? Să fii tata la copilu’ fetiței mele? Păi ce-ai să te faci, bă? Ești tu în stare să ai grijă de ea cum am avut eu? Vii tu și strici totul? Adică, cum ar veni, tot voi ne futeți pe noi acuma, nu?
Bolborosea, abia de se mai deslușea ce spune printre hohotele de plâns. Un gâlgâit de om înecat cu propria vomă îi ieșea din gâtlej. Vlad s-a socotit pierdut. Omul ăsta chiar era în stare de orice. Nu știa cum să reacționeze. Se simțea la cheremul lui, cum fusese și tatăl lui cu 30 de ani în urmă. Dar parcă-i era și milă. Era disperat. O iubea pe Sara. Amândoi erau disperați. Amândoi o iubeau pe Sara. Fiecare-n felul lui îi voia binele.
– Viața mea… Ce-ai făcut tu din viața mea… Poate că așa trebuia să fie. Blestem. E blestemul ălora de i-am chinuit. Se răzbună acuma prin tac-tu. Adică prin copilu’ lu’ ăla de i-am salvat viața, care-mi face mie viața un chin acuma.
– Să știți că pe Sara eu o iubesc, a rostit Vlad pe un ton hotărât. Și ea…
– Ce faci tu, bă? O iubești? Auzi la el, o iu-beș-te. Păi ce crezi tu, bă, căcat cu ochi, că oricine are așa dreptul să iubească pe cine are el chef? Când vrea el? Că vii tu din neamu’ pulii, făcut de unu’ care l-am ținut io în viață, și-mi zici mie acuma că o iubești tu pe fii-mea, că așa ți s-a sculat ție pula. Și ce crezi tu, bă, că e iubirea asta? E așa, că se dă cu rația, ca s-ajungă la toată lumea?
– Eu și Sara ne iubim și mai rău faceți dacă… a spus controlându-și glasul Vlad.
Ce mai avea de pierdut? Ce-i mai puteau lua? Ce-i mai puteau face? Să-l omoare-n bătaie? L-ar fi făcut fericit. Mai bine așa decât fără ea. A decis să se poarte ca și cum ea ar fi fost acolo, în secția de miliție. Să fie demn. Demn de ea.
– Da, da, a continuat domnul Iacoban. A venit vremea să plătesc. Credeam că am scăpat cu obrazul curat, că mi-am spălat păcatele cu banditu’ ăla de Păcuraru. Dar uite că nu e așa. Și acuma plătesc. Plătesc.
– De ce nu vrei să stați de vorbă cu mine și cu Sara? Să ne ascultați?
– Auzi, bă, la el, îmi ține el lecții acuma. Că ce să fac eu. Să-l ascult pe el, că el o iubește pe fii-mea. Că de-aia i-a sucit mințile și-a lăsat-o borțoasă. C-o iubește. Cine ești tu, băăăă, să-ți permiți s-o iubești pe fii-mea? Cine îți dă ție voie, băăă, s-o iubești tu pe fii-mea?
N-avea de ales. Nu e o opțiune. E fatalitate. E mai mult decât dragoste. Cum să-i spună asta omului ăluia din care ieșise dintr-o dată la suprafață fostul torționar?
S-au mai scurs două-trei minute lungi de liniște. Domnul Iacoban a oftat lung. Era incredibil cât aer putuse să-nghită. Dacă s-ar fi sufocat și-ar fi căzut pe mozaicul dușumelei, nu s-ar fi mirat.
– Ești dușmanul meu. Da-da, tu ești dușmanul meu cel mai mare. Din toată viața mea. Asta te face important. Te simt aproape. Pot să-ți spun ce-am pe inimă.
A amuțit. Era același om care urlase ca o brută înainte? Și-acuma devenise subit capabil de subtilități? Vorbea pe un ton urban, de om calculat, cizelat.
– Ia, stai jos. Stai jos acii-șa.
I-a netezit așternutul în celălalt capăt al patului, i-a ridicat perna.
– Așază-te acilea. Stai jos și-ascultă-mă.
S-a sucit până și-a găsit o poziție convenabilă. Stătea mai mult pe-o bucă, sucit către Vlad. Și-a împreunat mâinile și le-a prins între genunchi. Părea emoționat.
– Vouă vă e mai ușor. Da-da, e mult mai simplu pentru voi. Pentru că voi sunteți victimele. Ați îndurat, încă îndurați, dar asta vă dă putere. Nedreptatea care vi se face vă-ntărește. Că ce mare lucru să fii victimă? Stai acolo-n colțul tău și suferi. Și cu frica aia te-nveți cu timpul. Ajungi chiar să depinzi de ea, să-ți lipsească. Da, da, știu eu cum e, am observat cu atenție: te simți cu vremea protejat de ea. Ce, nu ți-a povestit taică-tu? Sau s-a rușinat? Pentru că e și asta ceva interesant, domnule, foarte interesant. Ăl de-a încasat-o simte rușine mai mare decât ăl de-a lovit. E lucru’ dracului. Dar să știi de la mine, pentru că eu m-am uitat cu atenție la ăi de-i băteam. Ușor-ușor pielea se tăbăcește. Omul se deprinde cu durerea și o duce mai bine. Suportă mai mult. Și știi de ce cred eu că se-ntâmplă așa? Pentru că când ești tu cel slab, îți pui viața-n mâinile ăluia puternic. Na, mă, de-aici, fă ce vrei, pe mine mă doare-n paișpe. El să decidă. E treaba lui ce face cu viața ta. Ține de inspirația și de talentu’ lui. Tu te-ai desprins. Iei pumni, palme, bocanci în țurloaie și nuiele la cur și suferi. La început ți se pare că e mai mult decât poți duce, dar te înveți și cu durerea. Treptat îți dai seama că se poate trăi și așa. Care e răspunderea ta? Te doare-n cot. Toată răspunderea o are ăla de te chinuiește. Ăla de te bate sau te pune la zid. Tu nu mai răspunzi de viața ta. Gata, te-ai eliberat și de ultima obligație de pe lumea asta. Dacă scapi, lumea e a ta. Vei avea întotdeauna dreptate. Știi ce-am mai observat? Că eu îmi făceam treaba acolo, da’ luam notițe, băgam la cap. Că măcar cu atâta să mă aleg din anii ăia, să ies pregătit pentru viață. Băgam tot la cap. Și-am văzut că deținutu’, oricât de tare l-ai fi bătut, când ieșea nu-ți purta ură. Adică, vezi, domne, așa ne-a fost soarta, tu ai dat, eu am încasat. Putea să fie și invers, ce, parcă nu s-a mai văzut? Dar el se simțea cumva apropiat de tine. Că te văzuse zilnic, vorba ta o auzise, chiar dacă-l înjurai și gamela aia cu zeamă de l-a ținut în viață tot tu i-ai dus-o. Aaa, că l-ai bătut. Păi l-ai bătut, că asta era treaba ta, să-l bați și treaba lui era să o ia pe coajă. Dar nu l-ai omorât, deși puteai să-l omori, nu-ți făcea nimeni nimic. Că au mai fost și demenți, de le plăcea să vadă sânge și să simtă că ei decide cât mai are ăla din fața lor de trăit, asta e altceva. Dar nu toți am fost la fel. Mie nu mi-a plăcut să lovesc, încercam să rezolv cu vorba bună. Că oameni suntem, nu? Și nu se știe când ne mai întâlnim. Când n-am avut încotro, am bătut, dar am căutat să nu rup oase, să nu dau la mir. Altfel, îi luam cu vorba bună, mă, omule, uite, putem s-o rezolvăm mai simplu sau putem să ne muncim amândoi până ne iese-ochii din cap. Da’ să știi că ție s-ar putea să-ți iasă și sufletul. Și sufletu’ iese greu, al naibii de greu, mă băiatule, nu e lucru simplu. Că și asta am observat eu, că nu se moare atâta de ușor, domnule. E lucru’ naibii, e multă muncă, nu-l poți omorî pe unu’ cu una, cu două, cât ai bate din palme. Așa că io-i luam cu vorba bună și cei mai mulți cedau. Că la bătaie erau învățați să reziste, da’ la vorba bună nu. „Bă, tu ești cel mai al dreacu’, îmi zicea tovarășu’ șef Goiciu, tu îi faci din psihic.” Și creștea inima-n mine. Că nu era oricine ăia de-i făceam eu din psihic. Era oameni învățați, boieri mari, burgheji, oameni cu carte, de fusese ei stăpânii înainte să răsturnăm noi lumea.
S-a-nmuiat deodată. Și-a schimbat poziția ofensivă, și-a sprijinit palemele pe genunchi, a scos din buzunarul hainei un pix și-a început să-l frece între degete. Chipul i s-a luminat, a arătat dintr-odată ca un bunic blând, care spune povești. A oftat din rărunchi.
A dus-o greu de mic. Glasul îi părea spart, nu putea să mențină aceeași tonalitate. Dar greu, nu așa, cum poate un tânăr de azi să înțeleagă prin „greu”. A devenit sentimental. Că ce, parcă a ales el să lucreze la penitenciar? Da’ unde? Ce, parcă putea el să aleagă ceva? Vai de capu’ lui! Cine-i dădea lui posibilitatea să aleagă ceva? Fuseseră 12 copii la părinți. El era cel mai mare. Vreo șapte sau opt muriseră de mici. Nici nu le mai ținea socoteala. Cine mai stătea să-i numere? Că-l năștea pe unul și rămânea biata maică-sa borțoasă cu următorul. Îl îngropa pe unul și-l boteza pe altul. Toți făcuți în doliu, dacă stai să te gândești. Că ce să-i faci? Așa era viața atuncea. Așa era oamenii. Ce, parcă putea să zică nu la bărbat? C-o omora ăla cu bătaia. Taică-su ținea niște oi, mai aveau ce pune peste mămăligă. Nu l-a auzit o dată spunând o vorbă bună. Se fereau din calea lui. Și nu doar ei, toate animalele din ogradă se dădeau la o parte când îl auzeau intrând în curte. Asta înseamnă că era om rău, de-l simțeau și orătăniile. Dar și așa, rău, că-i bătea nu pentru vreo greșeală, ci numai ca să-i dea la o parte, ce au de se uită așa la el? – și tot mai aducea câte ceva și punea pe masă. De cele mai multe ori zer, când aveau noroc urdă sau jintiță, dar uneori și caș. Și cum-necum, o putină de brânză tot puneau în beci pentru iarnă. Că de când venea primăvara, trăiau mai mult cu ștevie și urzici. Păi ce, câtă ciorbă de știr a mâncat el, să nu-i spună nimeni ce e greul. Foamea e singura lui amintire din copilărie. Nu știe să se fi jucat, să se fi adunat cu alți copii. Muncă și foame. Foame și muncă. Apă, paie și bătaie. Și, cum era cel mai mare, pe el pica greul. Că mamă-sa, sărmana, când nu era lehuză bolea. Și când nu bolea, era lehuză și alăpta. Sau își bocea și-și pomenea cârdul de copii morți. Jumătate aici, jumătate dincolo. Două familii. Una-n bătătură, alta-n cimitir. Și ea trebuia să se împartă între ei. Că și ăilalți își cereau drepturile lor. Le era și lor foame, trebuia să dai de pomană, să fierbi colive. Și de unde zahăr? Că ăia vii se uitau cu jind la tot ce fumega pe plită și plângeau din toți bojocii când mă-sa voia să împartă altora, de prin vecini, de sufletul celor adormiți. Și până la urmă tot lor le-mpărțea. Că era copii săraci, primea Dumnezeu.
– Și-așa ăia morți îi hrănea p-ăștia vii. Le dădeau din coliva și din colacii lor.
Foametea de după război l-a prins flăcău. Era costeliv și avea o foame de lup. Dacă ar fi rămas singur cu o fată, ar fi mâncat-o. Nu visa decât să fie și el sătul odată. Dar sătul, să stea cu burtanu-n sus și să simtă că-i plesnește. I-a venit sorocul să se ducă-n armată și s-a bucurat. Scăpa de munca de-acasă și de foame. Că acolo, cum-necum, la masă tot îi punea. Nu mai mâncase niciodată de trei ori pe zi. Că era arpacaș fiert, orz, cartofi sau varză, nu conta. Abur tot ieșea din gamelă. Și-n al doilea an i-a dus în munți, i-a pus să stea la pândă și i-a-nvățat să tragă în partizani. Că acolo se ascunseseră legionarii, chiaburii, care voiau să răstoarne democrația poporului, abia adusă de sovietici. Că or să le dea la toți de mâncare pe săturate, nu numai unii să aibă, ăia care au moștenit marea cu sarea, ci toți, în mod egal. Ți-e foame, te duci la partid și-ți dă ce ai nevoie, cartofi, făină, mălai, ba și slănină-ți dă, să pui în oală și să mai ai și peste iarnă. Că nu se există om să moară de foame în comunism. Că de-aia au făcut ei foamea, că s-au găsit unii mai vicleni care-au luat ei tot și la ei ajungea ce firimituri le mai scăpau ălora printre degete. Și-acuma partidu’ îi vânează și-i închide, îi pune la muncă, ca să-i reeduce, să-i facă și pe ei oameni buni, ca toți ceilalți. Da’ ei, de i-or vedea pe-acolo, să-i împuște, că altfel se-ntorc între scânduri acasă. Luni de zile a stat așa, la pândă. Acolo a prins el o răceală care nu i-a mai trecut, c-a rămas așa, cu o tuse, o flegmă-n gât și cu o sensibilitate la plămâni. C-atunci a-nceput să și fumeze. Că dacă le dădea? Dacă tot le dădea rație de țigări, dacă era pe degeaba, de ce să nu fumeze? Că cine-a mai văzut bărbat să nu fumeze? Cine-i mai dăduse lui vreodată ceva, așa, pe degeaba, ca să aibă și el cum aveau alții? Și uite-așa, cu mâncare de trei ori pe zi, cu țigări, cu instrucție, cu pândă, s-a făcut om într-un an și ceva. Bărbat adevărat. Nu-i mai venea să se-ntoarcă acasă. Ce să facă? Să-i șteargă la cur pe mucoșii ăilalți? Cum le-o fi norocul. Și nici pe taică-su nu l-ar mai fi suportat. Numai gândul la el îi ridica pulsul și simțea cum îl apucă o furie care cine știe cum s-ar fi putut termina. Nu se gândise niciodată, nu-și pusese problema: oare chiar îl ura pe taică-su?
– Atuncea mi-am dat io seama că-l urăsc. Mi-era scârbă acuma, da’ toată copilăria și până plecasem de-acasă îmi fusese frică. O frică de mă căcam pe mine. Și acuma am reușit s-o schimb în ură. Tot ură fusese și-nainte, da’ nu știusem să-i zic pe nume. Și alta-i când îi zici pe nume. E mai a ta, nu știu cum… Pe maică-mea n-o uram. De ea mi-era milă. Da’ vezi tu, că și mila asta e altceva decât iubirea.
A stat puțin, s-a gândit. Apoi a tresărit:
– Ce iubire, bă? Când ești sărac și n-ai ce mânca, când bagi în pământ în fiecare an măcar un copchil, numai pentru că vrea bărbatu’ să fută când nu e prea beat și nu cade din picioare când vine acasă – ce iubire? Cine să ne-nvețe pe noi cu iubirea? Ură. Și frică. Frică și ură. Cu aste-am crescut. Noroc că maică-mea era om cu frica lu’ Dumnezeu și mi-a arătat ce-i mila. Că așa zicea, că „Măcar milă să găsesc la voi, mamă. Nu vreau altceva. Dar măcar milă.” Bună și aia. E mai puțin decât dragostea. Da’ tot e ceva.
Era om în toată firea când a terminat armata. Nu s-ar mai fi dus acasă, era prea multă sărăcie. Și gândul la taică-su făcea să se ridice în el o negură de furie. Sigur l-ar fi dat cu capu’ de toți pereții când îl prindea băut și pus pe harță. Cine știe mai departe? Poate l-ar fi omorât. Nu-i displăcea gândul. Se simțea ușurat când își imagina că ar putea pune într-o lovitură toată ura aia adunată-n el atâta amar de vreme. Acuma devenise puternic. Putea riposta. Era el cel care putea pedepsi. Așa că nu s-a mai întors acasă. Mai bine să-și caute un rost pe-aici, cu milităria. Norocul lui a fost că l-a ajutat un plutonier. Că l-a văzut băiat bun, serios. Și l-a-ntrebat dacă-i sunt dragi comuniștii. Cum să nu-i fie dragi, dacă-l hrăneau? Nu-i dăduse nimeni niciodată trei mese pe zi. Cu ei ar fi avut și el un rost pe lume. Și n-ar vrea el să meargă mai departe, să facă niște cursuri, o școală militară? Și să rămână-n miliție, să apere țara de sabotori, de chiaburi? Ba cum să nu. I se părea că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Nu Dumnezeu, bă, băiatule, Partidu’ ți-a pus mâna-n cap. Partidu’ le poate pe toate. Dumnezeu a murit! Trăiască Partidu’.
A făcut niște cursuri simple. Nu mai fusese la școală de la 12 ani. A-nvățat multe despre comunism acolo. Despre Marx, Lenin, tovarășul Stalin. Despre dușmanii poporului și lupta de clasă. A-nvățat cum să folosească armele, cum să lovească eficient cu pulanul. El, cel slab, care toată viața fusese la cheremul altora, care nu îndrăznise niciodată să ridice privirea, avea acum armă. Un toc lucios de piele, atârnat la șold și pistol Carpați. Și-un baston frumos lustruit, din lemn. Avea putere. Era milițian. Mai ceva decât un jandaru’ dinainte. Neam de neamul lui nu visase așa ceva. Dacă el ajunsese acolo, însemna că noul regim era bun pentru oameni. Apăra noua ordine socială. Trebuia să urmărească, să prindă și să ancheteze elementele suspecte. L-au mai trimis vreo două luni pe lângă Făgăraș, prin munți. Trebuia să contribuie la „lichidarea bandelor și a indivizilor izolați”. Mai făcuse asta și-n armată. N-a avut ocazia, dar n-ar fi pregetat să omoare partizanii. Că erau oameni răi, așteptau să vină americanii și să ne omoare ei pe noi. Apoi l-au mutat în diferite locuri, în sate unde erau probleme cu colectivizarea. A luat-o de jos. Dar era băiat isteț, ascultător. Se făcea plăcut una-două. Nici prost grămadă, dar nici deștept cât să deranjeze, să sfideze autoritatea superiorilor. Ca un câine credincios. Apoi l-au detașat la Poarta Albă. Nu-l trimiseseră în necunoscut. Îl pregătiseră. Știa că acolo sunt adunați cei mai mari dușmani ai regimului. Că sunt puși să spargă piatră, ca să vadă și ei cum e munca grea. Că prea huzuriseră toată viața pe spinarea altora. Să nu le fie milă, că nici ălora nu le fusese milă când îi exploataseră. Ei erau cadrele de nădejde ale Partidului. Să nu uite, Partidul le dăduse uniforme și un statut social tocmai pentru ca ei să fie vigilenți și să apere noua ordine de stat. Erau recrutați tocmai pentru că veneau de jos, pentru că fuseseră săraci, știau ce sunt lipsurile și ce e aia exploatare. Motivul racolării lor era, așa ziceau documentele oficiale, „îmbunătățirea compoziției sociale și politice” a Miliției. Adică ia să vedem cum e când ăia săracii îi controlează pe-ăia bogații și nu invers. Deci el trebuia să supravegheze ca foștii exploatatori să-și îndeplinească norma de lucru, să fie disciplinați, să nu încalce regulamentul.
– Când am ajuns prima oară pe șantierul de la Canal, mi s-a părut că trebuie să-l păzesc și să-l pedepsesc pe taică-miu în câteva mii de exemplare. Pentru mine, el era exploatatorul. M-am simțit cumva răzbunat.
Așa a ajuns gardian la Canal. Nu-i era milă, că știa ce-i sărăcia. Și cine a trăit mereu în mizerie nu știe ce-i mila. Știe doar de răul lui. Măcar ăia huzuriseră odată. Iar el flămând se culcase de când se știa până să intre-n Miliție. Dar bine nu-i fusese niciodată. Așa că nu-i era milă. Punea liniștit capul pe pernă seara. În plus, nu era treaba lui să gândească. Treaba lui era să execute ordinele. Partidu-l scosese din nevoi, Partidu’ le știa pe toate. A-nvățat rapid ce trebuia făcut, că era băiat isteț. Totul era să păstrezi un anumit echilibru. Să nu fii blând, dar nici să nu cauți cu tot dinadinsul să lovești. Că nu sfârșești bine și e și obositor. Răul făcut se-ntoarce într-un fel sau altul. Nu avusese el nevoie de cărți ca să afle asta. El doar observase. Era statistică. Nu era el mama răniților, dar nici nu avea gust să bată când nu era nevoie.
– Mie nu mi-a plăcut sângele. Că era de le plăcea. Era experți, știa unde și cât de tare să lovească ca să țâșnească sângele, să gâlgâie. Era artiști, domne. Chirurgi. Și înnebunea când vedea roșu. Da’ mie nu. Nu dădeam la cap, dădeam la țurloaie. Sau la coaste. Alea doare, da’ trece. Dădeam calculat. Să nu omor omu’.
Mai târziu s-a gândit mult la perioada aia. Să nu creadă Vlad că nu s-a gândit, că e o brută. A făcut rău? Depinde cum o iei. Din ce parte vezi lucrurile. Uite, țara a ajuns bine. Oamenii au servici, iau salar, copiii le merg la scoală. Păi ce, se compară cu copilăria lui? Deci a făcut bine ce-a făcut. Că așa erau vremurile. Că era nevoie de determinare, la început, până ce dușmanu’ a fost pus cu botul pe labe. Nu el a decis ce era de făcut. Partidu’. Și Partidu’ n-are cum să greșească. Dar un lucru poate zice cu mâna pe inimă. Că putea face mult mai mult rău din poziția lui. Putea să omoare, să tortureze pe degeaba, c-așa avea el chef. Și nu l-ar fi tras nimeni la răspundere. Da’ n-a făcut-o. Și putere avea. Aia putere! Să faci ce-ți trece ție prin cap cu omu’, fără să dai socoteală nimănui. Că tac-su, cât era el de rău și de bețiv, o limită tot avea. De cineva sau de ceva tot se temea. Ba de jandaru’ din sat, ba de gura lumii, ba de Dumnezeu. Dar pe ei acolo, în lagăr, cel puțin la-nceput, nu-i trăgea nimeni la răspundere. Totul era să nu iasă scandal, să fie discreți. În rest, putea să omoare încetu’ cu-ncetu’. Câte puțin în fiecare zi. Feliuță cu feliuță îl terminau pe om dacă-și puneau în cap. Dar el n-a avut plăcerea asta. A-ncercat, au vrut alții să-l învețe, dar nu era de el.
Și-așa s-a aranjat și el. Că era băiat serios. Și făcea rapoarte bune. Avea și un scris frumos, mare, citeț, la el venea toți șefii să-l pună să facă rapoarte. Adevărul e că aveau și grijă de el. Peste vreo doi ani, s-a și-nsurat, ca să fie și el în rând cu lumea. Tot tovarășu’ comandant l-a ajutat. I-a găsit o fată cuminte, care lucra la sfatul popular de la Poarta Albă.
– Era tânără, frumoasă, era educată. Avea unșpe clase și-o postliceală. Mai ceva ca-nvățătoarea de la mine din sat. Păi cum? Creștea inima-n mine numa’ când mă gândeam că ea va fi femeia mea.
Magda. Era de undeva de prin Moldova. Ajunsese acolo prin detașare. Era venetică, nu știa pe nimeni. Ca și el. Ea singură, el singur, ușor-ușor s-au uitat unul la altul. Ea mai cu fițe, că făcuse școală la oraș și citea cărți. D-alea burgheze, da’ după aia a renunțat la ele. O viață-ntreagă i-a cărat apoi romane polițiste, pe care le cumpăra prin centrală, la preț de nimic. El n-avea răbdare să citească. Da-i mai povestea ea. Era fată sensibilă. Au plâns amândoi când au văzut „O floare și doi grădinari”. Dar asta a fost mai târziu, o aveau deja pe Sara. S-au înțeles și s-au respectat.
Atâta doar a avut pretenții de la el mai târziu, prin 1962-63, când s-au mutat la Gherla, cu transferul lui pe linie de servici. Un singur lucru i-a cerut în toată viața ei. Să aibă grijă de unu-nchis acolo, un mucos sfrijit, vai de mama lui. Mai târziu și-a dat el seama ce și cum, dar n-a mârâit nimic.
– Știi de ce am avut io grijă de taică-tu? Pentru că el fusese gagicu’ lu’ Magda mea. Primul ei gagic. Nu-i făcuse nimic, n-o atinsese. Că nu eram eu prostu’ ăla s-o iau dacă nu era ea fată mare.
Că milițian, milițian, dar tot la țară a făcut nunta și-a scos prapuru-n uliță, să vadă lumea c-a lu’ Iacoban s-a ajuns, a luat fată cuminte de pe la Moldova și are uniformă cu vipușcă și epoleți și diagonală și poartă chipiu lăsat pe ceafă. Și Magda era frumoasă. Cuminte, tăcută, lăsa ochii-n jos dac-o întrebai ceva. Nu i-a zis direct de Ștefan, doar a adus așa, vorba, poate-l cunoaște, poate află de el, era un băiat bun, coleg cu ea. Dar el și-a dat seama. Că-nvățase el omul, îl sucea pe toate fețele și-și dădea seama ce hram poartă. Păi pe nevastă-sa să n-o știe el? Îi fusese gagic. Era copii, pe vremea aia nu era ca acuma, nici să se țină de mână nu îndrăznea. Că te judeca lumea. Și-ți era frică de tac’ tu și de mă-ta. Da-i rămăsese agățat de inimă, c-așa se-ntâmplă. Cică prima iubire nu se uită niciodată. Ha-ha-ha. A râs gros.
– O fi, mă, cine dracu’ mai știe? Că când n-ai greutăți, te iei cu de-astea, cu iubiri, cu romantism.
Gelos? Nu, de ce ar fi fost gelos? Că uite, ăla zăcea-n pușcărie, ajunsese la cheremul lui. Iar el împărțea dreptatea.
– Și-am zis că să fiu domn, să nu-l calc în picioare, că a fost băiat cuminte, n-a atins-o. Că dac-ar fi atins-o, îl omoram, mă. Îl omoram! Înțelegi? Și, dacă-l omoram eu pe el atunci, mai erai tu acuma acilea, în mâinile mele?
S-a oprit. Și-a trecut mâinile peste față, a scos o batistă din buzunarul de la haină, și-a tamponat fruntea.
– Fusese-un molâu, bă, tac-tu. Norocu’ lui. De-asta l-am ajutat. Că așa am zis că-i arăt ei cât sunt eu de domn. Că o iert, am grijă și de ea, dar și de trecutul ei de domnișoară cu ifose. Da’ s-a meritat. Că ea a-nțeles. M-a respectat toată viața. Nu mi-a ieșit din vorbă. Și-a văzut de ale ei, m-a-ngrijit, am fost călcat, apretat, hrănit. Familia noastră a fost una fericită.
Și-a scos iar batista. Broboane de sudoare îi apăruseră pe chelie. Și le-a șters. Vlad a observat că-i tremura mâna.
– Și-acuma uite că ai venit tu să-mi fuți fetița, a urlat din senin. Păi cum, mă, dai tu cu picioru’ la tot ce-am construit eu o viață? Păi tu știi ce viață o aștepta pe fetița mea, mă? Că totul era aranjat? Și vii tu și-ți bagi pula-n viața ei și-n viața noastră. Adică io sunt bun și nu vă las să muriți, că așa trebuia, să vă fi omorât atunci, când puteam. Că ori tu, ori tac-tu, tot aia e pentru mine. Năpârci! Nu v-am strivit atunci și acuma m-ați mușcat.
A tăcut brusc. S-a lăsat o liniște încordată. Parcă l-ar fi smuls cineva din priză. Obosise. Și-a înmuiat privirea. A oftat. Era prea emoționat de ce povestise ca să se mai înfurie iar. Așezase toate piesele pe masă și se uita la ele mirat. A naibii treabă, cum le potrivește viața asta pe toate. Nevastă-sa și Ștefan ăla, el ajutându-l în pușcărie și acuma fi-su cu Sara. Zici că-i film indian. Că și-ăia se iubesc și fug în lume. Ce să faci? Dacă așa-i treaba? Or să găsească ei o soluție, dacă au ajuns aici. S-a recules, parcă și-ar fi tras o pereche de palme și-ar fi revenit la suprafață.
Ajunge cu poveștile. Se deschisese în fața băiatului ăstuia, ca-n fața unui prieten. Ca la spovedanie. Pentru cine vorbise? Pentru mucosul din fața lui? Sau pentru sine însuși? Sarei n-ar fi avut niciodată curajul să-i spună toate astea. De ea-i era rușine. Față de ea voia să pară un om demn și bun. Un tată exemplar. Se străduise toată viața. Îi transmitea prin ăsta. Oricum, îi era mai bine acum. Se ușurase. A continuat, pe un ton tărăgănat:
– Dar să știi, bă, că oți fi tras voi, dar și noi am tras. Așa că voi, victime ieri, victime azi, ce vă pasă? La carici vă doare! V-ați aranjat pe viață. Și când s-o dărâma șandramaua… Că mult nu mai ține, dacă nu ești bătut în cap și te uiți puțin în jur îți dai seama că i s-a măcinat fundația…. Când s-o termina povestea, să nu fiți proști, faceți un pas înainte și ziceți că pe voi v-a strivit regimu’. Și-o să vă aplaude oamenii, o să fiți eroi. O zi, o lună, un an. Dar cu eroismul mori de foame, să știi. Ceva tot va trebui să învățați să faceți. Poate să vină vreunu’ din urmă și să vă spună că bă, că să vezi, c-o fi, c-o păți? Nu poate. Voi nu trăiți cu frica de ziua de ieri. Că de ziua de azi sau de aia de mâine te mai aperi, dar de aia de ieri cum? Dar noi? Noi, ăștilalți, care-am crezut că e bine ce facem, că așa aducem binele pe lume, dac-o scăpăm de de-alde voi? Și după aia s-a arătat că nu e chiar așa, că binele ăla tot întârzie și că răul nu piere odată cu voi. Noi ce ne facem? Că e mai greu să fii de partea astalaltă. E mai greu să faci răul decât să-l suporți. E mai greu să știi că sunt oameni care nu te uită, nu te iartă, pentru că i-ai schilodit sau le-ai omorât frații, copiii. Sau tații, cum puteam eu să-l omor pe taică-tu și scăpam amândoi de-o problemă. Dar uite că nu e întotdeauna cum credem noi. Uite că acuma te-ai ridicat tu. Și tu ai viitorul în față.
A râs:
– Bine, asta dacă-ți dau eu voie să-l ai.
Pauză.
– Iar eu am atârnat de gât un trecut ca un pietroi de moară.
S-a oprit iar. Gâfâia. Vorbea dezlânat. Ca un om beat.
– De-aia zic. Noi n-avem șansă unul fără altul. Că vrei, că nu vrei, suntem din aceeași istorie. Depindem unul de altul de-acum. Nici tu, nici eu nu mai putem merge mai departe pe cont propriu. Că degeaba am eu tot ce vreau, degeaba pot cumpăra cerul și pământul, dacă nu mai am liniște-n casă. Și nici nu pot lăsa lucrurile așa, că tot trebuie să scot capul în lume. Trebuie să reparăm lucrurile. Să judecam calm. Mi-a venit să te omor și-aș putea s-o fac. Că am relații, am putere. Da’ parcă ce rezolv? Ce-mi iese dacă te-omor acilea? Adică l-am salvat pe tac-tu ca să-l omor pe fi-su? Se poate. Se poate. De ce nu? Numa’ că-i prea târziu. Și-am învățat că nu rezolv nimic dacă mă răzbun. Nu se mai îndreaptă nimic cu răul. Că, vreau-nu vreau, tu ești tatăl copilului fetiței mele. Asta n-o mai putem suci. Și e prea târziu ca s-o mai îndreptăm. Zici c-o iubești. Și ea crede că te iubește. Și e îndărătnică, trage spre partea mea, nu e docilă ca mă-sa. N-o pot întoarce din drum. Știu eu bine ce-am crescut la ușă. Dacă i-a intrat ceva în cap, nu-i mai scoți. Uite ce-ți propun. S-o dăm la pace… N-ajungem nicăieri așa. Uite, putem aranja în așa fel ca să fie bine pentru toată lumea. De-acuma ce s-a făcut rămâne făcut. Trebuie să privim înainte, nu înapoi. Mi-am deșertat sufletul în fața ta. Am făcut-o special, ca să mă oblig să te accept. Acuma, că-ți dai sau nu seama, că-ți convine sau nu, te-am adoptat. Ești copilu’ meu cum e și Sara. O dată că l-am salvat pe tac-tu. Am fost tata lui. Acuma-s și-al tău. Trebuie să am grijă de tine și de fetița mea.