„Geografia uitării” (ed. CDPL 2022).
Nu am întâlnit în literatura pe care am citit-o, și nici în mărturisirile oamenilor cu care am stat de vorbă, portrete atât de consistente, atât de frumoase, atât de cuceritoare ale mamei și tatălui cum face, de câțiva ani, în cărțile lui, Ion Plesa. Este de-a dreptul fascinant. Sunt oameni – nu pot să spun personaje, e prea puțin – pe care regreți profund că nu i-ai cunoscut personal (sau prea puțin), că n-ai fost și tu martorul poveștilor lor, încărcate de istorie, geografie, rădăcini, trăiri intense, VIAȚĂ.
Mama, mai ales – căci ea povesteşte mult mai mult, tatăl fiind mai taciturn – este formidabilă, inclusiv în siguranţa cu care relatează și nu se lasă corectată atunci când martorului-fiu-povestitor i se pare că ea ar fi greșit ori încurcat ceva. Și, dacă e cazul, vine și cu dovezi documentare!
O viață trăită, inclusiv de către martorul-fiu-povestitor, între două țări, două lumi, două identități, oarecum două Istorii. O mulțime de informații inedite sunt redate într-o vibrație emoțională care te agață și pe tine, cititorul, puțin-puțin trăiești și tu, la distanță în timp și spațiu, măcar o parte dintre acele întâmplări.
Am căutat întotdeauna, inclusiv și mai ales atunci când cunosc personal autorul unei cărți, să nu încurc realitatea cu ficțiunea, să nu mă-ntreb ca o țață curioasă „Oare chiar așa s-o fi întâmplat?”
Dar cărțile lui Ioni sunt aproape non-fiction, chiar dacă „împachetarea” stilistică este una de calitate, chiar dacă există și secvențe de eseu, filozofice, interpretative, meditative.
Și asta pentru că totul e guvernat, la modul suprem, de o vorbă a mamei: „Ăsta e adevărul adevărat”.