Amintirile despre părinții noștri, oricât de intense și detaliate ar fi, au fragilitatea peisajelor bombardate. Îți trebuie nervi de arheolog și răbdare de microbiolog ca să le manevrezi cum trebuie. Un pas greșit și ceea ce credeai că este în mâna ta un detector de metale se dovedește a fi maneta unei bile demolatoare. Poate că de aceea Ion Pleșa își începe romanul cu persoana a II-a. O instanță narativă ideală pentru rememorare: te împiedică să aluneci în beție de sine și te ajută să ordonezi amintirile într-o mecanică cerească. Iar în posesia lui Ion Pleșa, persoana a II-a dezvăluie o forță hipnotică a tandreței. Ce aveți aici? O carte scrisă cu două inimi. O inimă înțeleaptă de eseist și o inimă de poet care știe să așeze nălucile pe locul cuvenit în arborele genealogic. Nostalgiile îi sunt ferite de glitch-uri psihanalitice, totul este un șah afectiv cu trezvia.
„𝐆𝐞𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐚 𝐮𝐢𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢” (CDPL, 2022) este unul dintre romanele mele preferate din acest an. Și dacă v-a plăcut „În toate a fost frumusețe” a lui Manuel Vilas, o să găsiți în cartea asta o radiație similară. Radiația împăcării.