Pietricelele și nisipul au intrat în carne și stau bine, fără să mai supere pe nimeni. A amorțit și ar dormi. Se plimbă prin țeastă un vîjîit cu trosnete firave și țiuituri cît vîrful de ac, de la un radio care încurcă posturile. În urechea lipită de pămînt urcă un bolborosit înfundat. Dedesubt stomacul subteran în care fierb și putrezesc nedigerate ființe încă vii. Dar, dincolo de foșnete și gîlgîială, nimic nu e inteligibil. Iar cînd deschide, rar, ochii, tot ce vede e un perete în ceață neagră. Gașca a plecat pe nesimțite. Peretele are niște adîncituri neregulate, cenușii, negre, lîngă albul bănuit din întuneric, care iradiază molcom. Adînciturile din zid sînt făcute de cineva care a dat în neștire cu țeasta ori cu pumnul pe toată suprafața. Se ridică încet, cu frică să nu mai primească un șut în cap. Gîtul și-l întoarce cu fereală, vine lovitura sau nu vine? E la capătul puterilor, dar tot nu se îndură să rămînă locului. Își pipăie dinții cu grijă, nu s-a rupt nici unul. Își bagă degetul arătător zdrelit în gură și îl adăpostește sub limbă. Buricul i se încălzește. Apoi, al doilea deget, apoi toate, pe rînd. În întuneric trece un elicopter invizibil, foarte aproape, curentul îi flutură hainele ude, zgomotul trepidează în toate bețele și i se îndeasă în gît, în piept. Yana nu mai e, a plecat, a fugit. Gata. „Gata”, repetă și el foarte încet, cît să nu audă nimeni. După cel mic și invizibil, trece marele elicopter, îi recunoaște muzica, percepe fanfara aeriană care-l învăluie ca un abur. E imperialul, luminat ca ziua de elicopterele mici, de pază. Creierul i se umple instantaneu cu imaginea fetei, strălucitoare, perfectă. Fața, brațele, picioarele – fără nici o cicatrice. Fața, brațele, picioarele – creația lui. Ea rîde chiar acum, cu gura pînă la urechi, ca o vedetă. Dinții îi scînteiază, spărturile au dispărut, ori poate i-au crescut unii noi. Rochia albastră strălucește, fîlfîind pe corpul care nu ascunde nici un amănunt. Și brațul lui Juan pe după gîtul ei, strîngînd ferm, protector femeia lui Fred. Ochii fardați cu sclipici se-nalță recunoscători către omul ei, bărbatul ei, stăpînul ei incontestabil, Dumnezeul elicopterelor de atac. Dar și el o soarbe din priviri: ea și numai ea e femeia lui, dragostea lui. Amîndoi, într-o baie de lumini care coboară în cercuri largi, colorate, din elicoptere. Iar elicopterele, niște paji negri. Fred deschide ochii. Își scoate degetele din gură și se șterge pe haină. Se ridică din mijlocul dărîmăturilor. Ruinele scot fum. Nici țipenie. Acum poate vedea, la lumina cîtorva becuri chioare, ce a mai rămas: o jumătate de teatru, două ciosvîrte de blocuri, grămăjoare de moloz și niște țevi ridicînd degete sfîșiate spre cer. Toate împletesc o sculptură cinetică, iar din grămezile de moloz se ridică praful și fumul, ca o haină moale. Orașul e spulberat cît vezi cu ochii. În clipa în care Fred s-a ridicat în picioare, cade un zid cu ferestre, trăgînd acoperișul după el. Zgomotul se rostogolește în falduri și nimeni nu țipă. Fred se urcă pe un morman de cărămizi și se uită în depărtare. Felinarele clipocesc, dar peisajul nu se schimbă: totul e în ruine, în lumina slabă se perpelesc dragoni de ceață. De fiecare dată cînd clipește, dihăniile își schimbă forma. Prima dată, un elefant cu picioare de păianjen, a doua oară, un copil nenăscut cu un cordon ombilicat uriaș în jurul capului, a treia, Yana cu rît de porc, a patra, Yana, acoperită de zdrențe, sînge și muci…
Fred s-ar abține, dar, pentru că nu e nimeni în jur, oftează din rărunchi. La baza movilei lui de moloz e un capac de fontă puțin săltat, cît să lase să se întrevadă semiluna canalului. Îl împinge cu piciorul, în lipsă de ceva mai bun. Ca la un semnal, din canal țîșnește un roi de șoricei albi, fiecare ducînd în bot sau în lăbuțele din față tot soiul de lucrușoare. Atît cît poate vedea, Fred ghicește ce duc: papiote, cutiuțe, batiste, pungi goale, tuburi multicolore, de gumă, cravate. După ce trece iureșul, se strecoară ultimul, cel mai gras, încărcat de bunătăți.
— Fredz – zice glăsciorul – vrei ză-ți dau și ție?
Are o lăbuță ca o mînă mică, cu gheare, în care ține un pahar de coctail, plin pe jumătate.
— Tare-i bun!
Întinde membrul acela bizar și buza paharului îi atinge buzele. În nas intră un damf de vodcă răsuflată. Fred se holbează. Știe vodca asta, a mai mirosit-o, nu demult.
— Bea, zice șoarecele, nenică, ză te tredzești.
Alcoolul îi arde rănile din gură, alunecă iute pe gît, se proptește în respirație, face cald în stomac și creierul lui Fred se luminează. Se dezmorțește dintr-odată.
— Măi, mascatule…
— Madzcat pă dracu’.
— Tu ești? Unde te-ai ascuns? De unde vii?
— Vin de dzos, nenică. E prăpăd, fudzi și tu unde vedzi cu ochii.
Apoi șoarecele pune, și el, urechea la pămînt. Se ridică sprinten și îngrijorat:
— Aoleu, ce vine dă colea, dă dzos! și-și ia tălpășița.
— Stai, stai, zi-mi ce…
— Fudzi, nenorocitule!
Șobolanul aleargă șchiopătînd printre ruine și, înainte să dispară după un morman de fiare, aruncă paharul nefolositor. Sunetul se sparge, e de zece ori mai puternic decît unul obișnuit, se reflectă de o boltă imaginară, metalică, de unde ecoul se întoarce de două-trei ori. Fred însă nu fuge. Stă cu tălpile la baza canalului și se uită în jos. Încă nu se vede nimic, dar dinăuntru urcă aerul cald, cu miros de sudoare, nămol și petrol, din întuneric urcă o forfotă, ceva amestecat, mult și greu. O mînă se agață de margine. O mînă înmănușată și pudrată cu auriu își pune degetele pe cant. Fred se trage un pas înapoi, apoi se apleacă și prinde mîna. E însuși maestrul, care nu-i vede la început decît bocancii, apoi, pantalonii, vesta și, în sfîrșit, cînd ridică privirea și-l recunoaște, încremenește. Rămîne o clipă suspendat și oblic, dar Fred continuă netulburat să îl tragă afară. Maestrul mormăie ceva, dă să zîmbească nătîng, își freacă mîinile și, cu fereală, bagă stînga în buzunar. Chiar în clipa aia, Fred îi trage un pumn în nas cu toată forța. De cînd așteaptă. Își repetase mișcarea în gînd de o mie de ori și tot în gînd a ratat-o de tot atîtea ori, dar acum știe precis unde să lovească, să fie exact, i-a simțit zgîrciul nasului sub oasele pumnului. Din nasul boboșat țîșnește sîngele. La lumina chioară a felinarelor, sîngele maestrului e o pată neagră, care îi înconjoară gura cu o mustață vîscoasă.
— Du-te-n pizda mă-tii, zice Fred răspicat și-n clipa asta nu-l mai doare nimic. E fierbinte din cap pînă-n picioare.
— Du-te tu… prietene dag… maestrul se chinuiește să-și scoată mîna din buzunarul strîmt.
— Stai dracului! Îndrăznește s-o scoți și-ți tai gîtul ca la un pui de găină!
Celălalt, care se înălțase pe vîrfuri, își duce dreapta la nas și jelește:
— Ce mi-ai făcut! Ce mi-ai făcut… Mi-am pătat jaboul! Cum îl dau înapoi?
Apoi pleacă șchiopătînd și, cînd ajunge la mormanul de fiare, își desprinde ceva din jurul gîtului, aruncă mănușile și un săculeț. Bolbroseala din canal se întețește. Dinăuntru se aude o voce mică și plîngăcioasă:
— Fred, scoate-ne de aici.
E o voce copilărească. Se proptește cu picioarele de-a stînga și de-a dreapta canalului și vîră mîna în întuneric. Niște degete mici, subțirele și transpirate i se strecoară în pumn. Scoate pe rînd, fără să se mire, unsprezece fetițe, apoi unsprezece fetișcane, apoi unsprezece femei în pielea goală, cu o mască de hîrtie pe cap, unsprezece prizoniere tatuate, unsprezece doici, fiecare cu un copil înfășat în brațe. Nici una nu strigă, nimeni nu bolborosește și nu înjură. Numai prima fetiță reia refrenul, la fel de plîngăcios:
— Și acum, Fred?
El ridică din umeri. Se uită în dreapta se uită în stînga, își desface mîinile.
— Fugiți!
— Unde?
— Unde vedeți cu ochii. Aici nu mai e nimic.
Dar mai e. Din canal iese, ca un vierme cu capul spart, băiatul cu creierii împrăștiați. Îi atîrnă într-o parte și alta, deși el pare atent doar să-și acopere sexul dezgolit cu mîinile. Ies paznicii împușcați, cu gîtul tăiat profesionist, ca la expoziție, iese grasul din închisoare cu urme de tălpi pe haine și pe față, un om zebră nechează, ies adormitul și fata primarului îmbrățișați, rîzînd în hohote, ies constructorii și iese și gașca unde era să-și lase jumătate de braț. Căldura din cap și din corp se evaporă repede. Ceilalți se uită lung jur împrejur, nu mai întreabă, nu mai cer ajutor, nu au nevoie de sfaturi, nimic. Pleacă toți care-ncotro și toți ocolesc mormanul de fiare. Dar nu se îndepărtează pînă nu leapădă fiecare cîte un obiect mic. Dispar după colț ca și cum n-ar fi fost, sunetul vocilor se taie dintr-o dată. Însă în mîna lui Fred a rămas, lipicioasă, mîna plîngăcioasei.
— Fred…
— Ce e?, zice el înduioșat de lacrimile fetiței.
— Dar tu nu mă întrebi nimic de Iolanda? – și fuge rîzînd în hohote. Șosetele albe au alunecat pe glezne. Cînd ajunge la locul magic, nu aruncă nimic, nici sarafan, nici bentiță. În schimb, ia de pe jos o coardă de sărit și o rotește cu dexteritate, saltă în sus și-n jos, fără să atingă pămîntul, tot mai repede. Atît de repede, că imaginea ei se estompează. În cîteva clipe, dispare cu totul în întuneric. Coarda rămîne în aer cîteva clipe, încetinește și se așază cuminte la pămînt.
Exact în clipa aia, pămîntul se cutremură, saltă, se ondulează, învie. Din fiecare ruină se înalță, ca la un semnal, odgoane groase, iar zgomotul elicopterelor izbucnește din toate părțile. Mașinăriile ambalează motoarele și se ridică. Odgoanele se tensionează, vibrează, plîng. Se aud pîrîituri, Fred își aduce aminte cum i-a pîrîit o măsea în copilărie, îmbrățișată de carnea gingiilor, la prima extracție. Din cer se aud voci, mai puternice și mai clare decît zgomotul elicopterelor, strigăte de încurajare. E o forfotă îndrăcită acolo, sus, unde nu se vede nimic. Treptat, scena se iluminează. Elicopterele deschid pleoapele farurilor pe rînd. Luminează în cerc. Prima care cedează e ruina teatrului. Cupola se ridică și se bălăngăne, o urmează pereții, podelele. E o extragere. Iar de pe colina mică, pe care s-a cocoțat, Fred vede cum locul e năpădit imediat de un lichid negru strălucitor, de smoală topită ori petrol. Odgoanele s-au retras pentru cîteva momente, ancorează blocul de vizavi, trag, trag, blocul se rupe și zboară. Vine al doilea cîrd de zburătoare și ancorează rădăcina. Odgoanele pîrîie, iar fundația iese cu tot cu pămînt. Extracția continuă pe pachete, după un plan simplu. Nu lasă nimic în urmă. Iată și primul stîlp ridicat, cu fire electrice, cu tot. Firele se lungesc o vreme, iar cînd se rup, lumina lui se stinge. Parcă ar fi niște scobitori extrase dintr-o pastă de măsline. Stă așa și se uită ca prostul, dar nu se teme. Își spune liniștit că e imposibil ce vede, deci n-are de ce să-și facă griji. Stă în mijlocul decorului, fără frică. Niciodată nu o să fie mai rău, asta e limpede.
Se freacă la ochi. Poate ar fi bine să adoarmă la loc mai repede, să nu mai vadă nimic. Pe măsură ce stîlpii se topesc în cer, întunericul se lasă tot mai jos. Cocoțat pe colina lui mică, aude zgomotul motoarelor îndepărtîndu-se în cerc, vătuit, dar fără să dispară. Rămîne unul singur, puternic și nervos, deasupra, care încearcă să smulgă ultimul felinar. Manevra eșuează, de parcă stîlpul ar fi fost dat cu unsoare. După vreo trei-patru încercări nereușite, se aude dintr-un megafon:
— Dați-o sus! (recunoaște vocea inginerului), hai, băieți, un ultim efort! Futu-i să-i fut de nespălați! Dați-o sus! Dați-o acum!
De sus, coboară o gheară mecanică care înșfacă cu dinții metalici capătul de sus al stîlpului. Acum priza e bună, motorul elicopterului duduie și stîlpul începe să iasă, fără ca becul să se stingă. De nicăieri, apar și oamenii, de unde se vor fi ascuns. Ies de peste tot, din întuneric, aleargă călcîndu-se în picioare și se prind de stîlp. Mii de mîini, mii de brațe îi îmbrățișează structura, se agață de celelalte corpuri, se împletesc și gogoașa umană se umflă. Extragerea încetinește, dar nu se oprește. Se cațără unii pe alții, încearcă să ajungă la ghearele extractorului. Cel mai sus e maestrul, strigînd ca din gură de șarpe;
— Nu ne lăsați aici! Nu ne lăsați aici, prieteni dragi!
Dar mișcarea ascensională continuă, stîlpul e uriaș și se ridică pîlpîind, deși mult mai încet. Fred vede corpurile deja atîrnînd în aer și zvîrcolindu-se, zeci, sute de piciorușe ale unui miriapod prins de stîlp. La zece metri deasupra pămîntului, cad primii. Aude pe rînd cum bufnesc și pleoscăie corpurile zdrobite. Firele electrice se lungesc, luminate de becul care refuză să se stingă. Mai e un singur ins agățat de gheare, maestrul. În clipa în care se rup și ultimele legături, iar lumina se stinge, urletul maestrului acoperă cerurile:
— Victorie! Victorie!
Tăcerea durează numai o clipă. Ca la un semn, marginile decorului se ridică și ele, de parcă ar fi un cort uriaș. E prima dată cînd întunericul nu mai e atît de solid. Undeva, departe, se ițește o geană de lumină, o ață lungă, viorile. Vede ca în vis cum marginile se ridică și cum tot ce mai rămăsese neatins începe să alunece spre centru, în lichidul ăla negru care iese din rănile pămîntului. Mulțimea de obiecte și ființe zdrobite alunecă drept în canalul de la picioarele lui. El stă pe colina lui mică, ferită de restul lumii și se uită lung, fără să miște. Nămolul îl ocolește, respectuos. Canalul prinde viață, scoate o limbă neagră cu care îi culege pe toți cei care i-au ajuns în preajmă. Iar dacă victima e încă prea departe, se cască larg, cîțiva metri și îl înghite. Marginile orașului formează deja un soi de pîlnie în care totul curge. Nu scapă nimeni, e un amestec din care nu mai poți distinge ființele de obiecte și ciosvîrte. Totuși, un braț se ițește și își vîră unghiile în mîl.
— Fred, ajută-mă!
Fără să ezite, prinde încheietura unsuroasă cu amîndouă mîinile și izbutește să oprească alunecarea. Trage corpul în sus, pe colină, și brațul celălalt, negru, i se prinde strîns de gleznă. Ca și cum s-ar feri de ciumat, lichidul vîscos ocolește locul. În cîteva minute, zona e curată, substanța s-a scurs în canal, canalul face gura mică, încremenește, iar capacul vine ușurel și îl pecetluiește. Capacul are un cioc de care e prins un lănțug, ca acela de baie. Marginile se lasă cuminți, lumina de departe colorează orizontul cu gingășie. Gîndacii cei mari de pe cer își retrag trompele, își preschimbă uruitul într-un soi de tors și pleacă, grupat, spre lumină. Au rămas numai ei doi. În jur, peisajul e neted ca-n palmă. Lumina continuă să se întindă, dînd contur ființei de lîngă el. E o fată acoperită de mîzgă, care stă ghemuită și cuminte, îmbrățișînd un genunchi al ei și unul al lui Fred. Prin părul năclăit sticlește ceva mai deschis la culoare. Cînd se apleacă să vadă mai bine, își dă seama că e sînge. Fata își ține capul în piept, nu vrea să răspundă la gestul lui. O clipă îi trece prin cap că e Yana, că s-a întors, că a sărit din baia de lumină în baia de întuneric. Pentru el. Nu-i nimic, o s-o mai repare o dată. Nu pare să fie tot atît de stricată ca prima oară. Doar că nu e Yana. Nu are părul blond, iar bărbia, cînd i-o cuprinde în palmă, are o altă consistență.
— Iolanda.