Singurătatea i se târa dintr-o parte într-alta a camerei, făcând-o să simtă și mai mult apăsarea grea a pereților casei de lemn de cedru. De la accident, singurătatea i se transformase într-o ectoplasmă, o gelatină negricioasă, vâscoasă și lipicioasă care se ținea constant după ea. S-a dus la geam și s-a uitat la noaptea indigo de afară, unde pe cer se învârteau nori lenticulari, OZN-urile naturii, creând o senzație hipnotică acută. Cei câțiva copaci rămași din grădină își transpirau rășina de culoare chihlimbar-roșu pe pământul ars de secetă.
Trecuse deja un an de atunci, de când îl pierduse, de când își pierduse orice speranță de-a mai fi încă o dată ceea ce fusese, de-a redeveni ceea ce-și dorise cu adevărat să fie. O vreme sârmoasă de ruminat gânduri și amintiri în tăcerea de reșou, gânduri și amintiri tatonate doar de bătăile inimii ei de femeie lăsată să trăiască de una singură, să se chinuie de una singură, să moară de una singură.
De o săptămână, au început să o doară din ce în ce mai tare sânii, căci ființa ei reintra, cu o nerăbdare căreia nu i se putea opune, în zodiacul Vărsătorului, iar sânii ei atrăgeau apăsarea lentă a celor două luni de pe cer, luni pline de lumină opalină. Își amintea cum pe atunci sânii ei o purtau într-un dans ciudat prin toată casa, ghidându-i toate stările, toate pulsațiile, toate mișcările și toate visurile ei cu ochii deschiși. Se simțea ca o mare la poalele unui vulcan încă activ.
S-a mirat când la un moment dat a descoperit că, fără să depună niciun efort, corpul ei își revenise complet, iar mintea ei căpătase mai mult spațiu în jurul traumei. Acum credea că e iarăși pregătită.
În ultimele nopți, i-a tot apărut în vis, simțindu-l cum trece ca o săgeată de curent prin ea, cu tot cu inconștientul vieții din subterane. Afară se auzeau ca de obicei alarmele de scurgeri de amoniac și metan, ceea ce însemna că pe străzi era țipenie de om, o țipenie care se plimba stingheră prin aerul toxic, scormonind prin gunoaie după fantome și blesteme. Simțea lumea pe de-a-ntregul de tablă, o tablă prinsă strâmb în șuruburi. Nu mai știa câți oameni o mai locuiesc, nu mai ieșise în oraș de ani de zile, nu mai își amintea nicio față, de abia își mai amintea cine era ea. Simțea lumea cum o strânge ca-ntr-un sac de morgă și o duce la crematoriu să o incinereze, și cum în urma ei nu aveau să mai rămână decât câteva rămășițe de suflet, ultimele ei rămășițe de ADN, rămășițe ca niște extremofile, luate de vântul de miazănoapte în lumea de apoi, o lume ca o Groapă a Marianelor unde avea să-și trăiască viața de moartă pentru o eternitate de spleen. O moartă care în timpul vieții fusese foarte neatentă cu darul ei cel mai de preț. Cu siguranță că merita fără doar și poate o eternitate de spleen, nu o a doua șansă. De ce dracu nu a avut grijă? De ce l-a scăpat din ochii ei de nenorocită? De ce și-a luat o pauză nemeritată de țigară? De ce a lăsat pisica să ajungă la el? Ah, și cât de frumos era, cât de tăcut, cât de liniștit, și totuși atât de fragil. O viață fragilă. Nu putea să-și spună că nu a știut, nu putea să se mintă sau să se convingă în vreun fel de asta. A știut exact ce presupune a nu mai fi singură, ce înseamnă să nu te mai gândești numai și numai la tine, sau la urma adâncă a lipsei din tine, să îi acorzi altcuiva o șansă de a trăi viitorul, oricât de groaznic ar fi fost. A știut pentru că nu ar fi avut nicio scuză să nu fi știut. Nu era nevoie să o fi anunțat de noile ei responsabilități vreun spirit clarvăzător teleportat special pentru asta de pe altă planetă.
Când a auzit acel sunet a încremenit cu țigara în mână, parcă și fumul țigării încremenise în aer, iar teama de ce ar fi putut fi mai rău i-a strâns inima într-o menghină și i-a întunecat mintea. A intrat în cameră, tremurând ca o nuia, pișată toată în ea însăși, dar nu mai era nimic de făcut. Era deja împrăștiat pe parchetul de rocă vulcanică, iar câteva bucăți din zâmbetul său senin zăceau pe covorul din iută. O viață fragilă tocmai dispăruse. Dintr-o dată, de jur împrejur totul luase chipul vinei.
Trebuia să fi fost mai atentă, trebuia să se fi gândit la toate scenariile rele posibile, trebuia, trebuia, trebuia. Pisica nu avea nicio vină, nu avea cum să aibă vreo vină, era doar un animal curios cu blană. Cu toate astea, pentru un moment, a vrut să o spânzure de lustră, dar i-a trecut imediat, apoi a vrut să se spânzure ea de lustră, dar bănuia că nu avea cum să o țină lustra și că o să se rupă cu ea, ceea ce ar fi ajuns să o enerveze și mai mult. Așa că a mers în pivniță, a luat o funie groasă și s-a dus în fundul grădinii să se spânzure de singurul măr pe care-l mai avea, dar nu a putut să o facă, nu de frică, măcar de ar fi fost de frică, ci de ceva mult mai mic decât frica, de ceva penibil de mic, de simpla neputință. Acea neputință de a pune capăt eșecului de-a fi, de a-și pune capăt vieții ei de femeie singură și nefericită, de mamă neglijentă care și-a pierdut copilul, singurul ei copil. O viață fragilă care nu mai era. Copilul ei minunat, copilul ei perfect, copilul ei nevinovat, copilul ei de ceramică. O viață de porțelan care avea nevoie de doi ani de zile ca să devină o viață adevărată, o viață de carne și oase și sânge și gângurit și plâns și râs și mers de-a bușilea. O viață fragilă. Tot ce ținea de ea în timpul ăsta era să-l șteargă dimineața și seara cu o cârpă înmuiată în lapte matern. Asta era soarta ei și a celor ca ea și nu putea fi schimbată cu nimic. Nu au putut să o schimbe cei de dinaintea ei, doar nu avea să o schimbe tocmai ea. Ea era doar o nemernică secată de lacrimi și pierdută în nimicnicie.
După asta, nu a mai putut să facă nimic altceva decât să se urască, și s-a urât zi de zi, s-a urât cu toate fibrele sufletului ei, s-a urât de parcă era în transă, cu o ură viscerală, cu o ură de netăgăduit, o ură care a devenit casa ei, o casă a morții, în care locuia doar ea împreună cu singurătatea ei îngrozitoare. Ca să mai uite de singurătatea ei, care se prelingea ca o vomă neagră peste tot prin casă, spărgea două, trei cristale albastre, le pisa, apoi le fuma cu pipa ei mică de sticlă.
Însă în ultimul timp lucrurile păreau să capete proprietăți noi, acele proprietăți ale speranțelor apărute de nicăieri, acele proprietăți ale schimbărilor ce aveau să vină, redefinindu-i interioritatea.
L-a visat de șase ori la rând, așa că, dacă avea să-l mai viseze și în noaptea asta, știa că a fost iertată de soartă pentru neatenția ei și că putea să mai încerce încă o dată. Și l-a visat. Ivoriu, ieșind din bezna de smoală, mișcându-se serpentiform, înainte și înapoi, lăsând impresia că vine și pleacă totodată, ca un dor atavic, crescându-i ritmul cardiac, golind-o de inhibiții, iar la final electrocutându-i pântecele, făcând-o să se trezească lac de sudoare, cu ochii aproape ieșiți din orbite, ochi în care se reflecta umbra sa acvatică retrăgându-se din cameră pe sub preșul ușii și ieșind în aerul irespirabil de afară.
Când s-a lăsat seara, a ieșit în capot, purtând o mască de gaze pe față, și a aruncat un pumn de sare și un pumn de piper pe pământ, repetând în șoaptă o litanie. Apoi și-a scos stiletul din buzunarul capotului, lăsându-l să-i cadă de pe umeri, și a rămas goală. Și-a tăiat areolele cu tot cu mameloanele sânilor și le-a aruncat în fântâna din grădină, iar cele două luni de pe cer au început să sângereze. Sângele filtrat de nori a luat culoarea unui flamingo pătând cerul de lapis lazuli. Ofranda a fost acceptată. Urma să-i primească vizita.
La miezul nopții, a ieșit direct goală din casă, cu masca de gaze pe față, și s-a așezat pe pământul uscat, tare și rece din grădină, desfăcându-și larg picioarele și așteptându-l în timp ce spunea incantații cu ochii închiși. După jumătate de oră l-a simțit în vibrațiile de sub pământ și, deschizând ochii, l-a văzut cum iese afară printr-o crăpătură. Era alb lăptos și orb, lung cât jumătate de braț, încărcat tot de simțuri și senzualitate. Olmul – proteus anguinus eroticus.
De luni de zile plecase din grotele din Alpii Dinarici, circulând doar prin apă și pe sub pământ, pentru că o simțise cum îl dorește. S-a mișcat repede în formă de s înspre locul unde stătea ea întinsă pe jos și, fără să ezite deloc, a intrat cu totul în pântecele ei, lăsându-și sperma sa de o sută de ani acolo. Nu a durat mai mult de câteva secunde, apoi a țâșnit afară din ea, reintrând în pământ.
Cele două luni de pe cer s-au îmbrățișat, devenind o lună imensă, și, imediat după ce s-au îndepărtat una de alta, din cer a căzut ploaia mult așteptată, iar areolele și mameloanele sânilor ei i-au crescut la loc. Acum știa că a rămas din nou gravidă.