─ Vera, fata mamii, m-a chemat cu voce slabă.

Am intrat în camera mică, văruită în alb, folosită pe vremuri ca bucătărie de iarnă. Soba bătrânească, cu plită, ocupa un perete și jumătate. Vizavi de ea, dedesubtul ferestrei, mama Lina, zăcea întinsă pe un pat îngust, de o persoană. M-am apropiat de pat.

─ Sunt Elena!

─ A, Elena… Nu ţi-i frig? a întrebat bătrâna, arătând cu mâna spre picioarele mele goale.

─ Nu, nu, că-i cald afară.

M-am uitat pe fereastră. Căldura zilei târzii de august părea că se opreşte în pragul uşii întredeschise. Mi-am frecat cu palmele braţele goale şi m-am aşezat pe scaunul de lângă pat.

─ Ai mâncat ceva? Vezi că e ciorbă în dulapul din hol.

─ Am mâncat, stai liniştită, i-am zis și am mângâiat-o pe frunte, în locul unde suviţele de păr cărunt ieşeau de sub broboada maro.

Bătrâna m-a privit lung și a gemut:

─ Apă, mi-i sete…

Am sprijinit-o între perne şi m-am întins după cana smălțuită și lingura de lângă pat. Mama Lina înghiţea greu. Auzeam apa cum îi alunecă pe gât ca pe un burlan de tablă şi cade în stomacul gol. Nu mai voia să mănânce de vreo două zile. A sorbit câteva guri, apoi s-a tras într-o parte, închizând ochii. A stat nemișcată o vreme, dar când am luat-o de mână a tresărit şi s-a tras înspre perete, privind cu ochii mari undeva, în spatele meu:

─ Umbra! A venit după mine, a strigat cu o voce răgușită.

─ Care umbră?

─ Aia de lângă perete. Aruncă cu-apă sfinţită, să plece!

Am simțit fiori pe șira spinării și o mâncărime enervantă în ceafă. M-am întors cu greu, fără chef, în spate. Peretele alb şi soba cu plită păreau neschimbate, dar ce ştiam eu? În cameră se făcuse frig. Am luat repede cana de pe măsuţă şi am aruncat apa pe perete.

─ Gata, mamă Lină. A plecat, am zis mai tare decât era nevoie.

Bătrâna a oftat mulţumită şi şi-a băgat mâinile sub plapumă. A închis ochii și a adormit. Am mai stat lângă ea câteva minute, ascultând, cu nervii întinși, linștea asurzitoare din cameră. Încet, încet, căldura soarelui a intrat din nou prin fereastra deschisă, am auzit ciripitul păsărilor, mieunatul pisicii și conversația de pe tindă.

─ Lena, hai să mănânci şi tu ceva, m-a strigat mama.

Am ieşit în holul larg care lega bucătăria de restul casei, adică de camera bună, unde era tot timpul curat și mirosea a mușețel. Pe masa lungă, din mijloc, bunica pusese vase cu mâncare, tacâmuri şi găleata cu apă. Am luat un castron cu mâncare de cartofi şi am deschis ușa. De pe sala largă care înconjura casa pe două părţi, vedeam livada cu meri şi pruni plini de fructe. Fusese o vară bogată. În vale, la poartă, se zăreau cumpăna fântânii şi acoperişul troiţei. Am făcut o poză pe care i-am trimis-o lui Tudor, cu mesajul: “Tristețea unei zile frumoase de vară. “ și m-am așezat lângă ai mei care mâncau, adunați în jurul unei măsuţe rotunde, de lemn.

─ Mare figură era şi taicu, povestea Corina, mătuşă-mea. Stătea el aşa, pe băncuţă, la soare, fumând o ţigară şi, deodată, îl apuca. Striga câinii…

─ Avea câini răi, d-ăia ciobăneşti. Lup îl chema pe unu’, pe altu’ Ursu, a continuat bunică-mea.

─ Aşa, striga câinii, lua foarfeca mare, de tuns oile, şi s-apuca să-i ferchezuiască.

─ Adică îi tundea? a întrebat mirată Delia, soră-mea, ridicând ochii din farfurie.

─ Da, în fiecare vară. Le lăsa doar părul din jurul capului şi un smoc în coadă.

─ Îi făcea lei, lei paralei, tuţule, s-a băgat în vorbă bunicul.

─ Şi mama Lina? am întrebat eu.

─ Ei, ea n-avea treabă. Era cu boii, cu carul. Ăstea i-au plăcut ei, a glăsuit moale tataie, împingându-şi pălăria pe ceafă.

─ Păi trecea apa cu caru’ de câteva ori pe zi, i-a luat vorba din gură bunică-mea, iute ca întotdeauna. Odată, țiu minte că a venit o viitură mare. Era sară şi a prins-o de partea ailaltă a râului. Stăteau oamenii pe mal şi se uitau la apă şi le era frică. Se gândeau să înnopteze pe malul ălălalt, da’ mămica nu şi nu. Că ea trece, că vrea să ajungă acasă şi a băgat boii în râu.

M-am tras lângă ea, să aud mai bine povestea.

─ Stăi, mă’ fată, cuminte că te prăpădeşti, îi ziceau oamenii. Şi mămica, le avea şi ea pe ale ei, de, a râs mamaie cu ochii umezi, le zice: ce-aţi mai văzut drac mort? Ei las că n-o-ţi vedea nici acu’. A mers până la jumatea râului şi când apa le-a ajuns boilor dinsus de burţi s-a suit pe spinarea lu’ Boulean, că nu mai putea să stea în căruţă. Şi boii se opinteau şi trăgeau, dar nu mai ieşeau la mal. Atunci a scos biciul. Numa’ odată ce-a plesnit din el în aer şi un suflet au fost amândoi. Au urcat în genunchi malul. Se strânseseră oamenii ca la circ, se uitau la ea şi se cruceau.

─ Ei, Lina era muierea dracului, a zis tataie. Şi casa asta tot aşa s-a făcut. În fine. Ea căra materialele di’ la deal cu carul şi din banii pe care îi lua Marcu, la cooperativă, plăteau oamenii.

 ─ Noi dormeam la ei vara. Mai ţineţi minte? Mai ales Vera. A stat aici până-ntr-a patra, cred, a spus într-o doară mătuşa Corina.

─ Eram mica când am avut-o pe Veruţa. Nu făcusem şaişpe ani…

Bunica se simţea datoare să spună asta ori de câte ori cineva îi amintea că pe maică-mea o crescuse mai mult mama Lina.

─ Ţinem minte, cum nu. Păi ne mai ajutam şi noi cu ei. Şi era păcat, casă mare cu patru camere, beci şi pod, să stea numa’ ăi bătrâni, singuri.

Bunicul a examinat cu atenţie pereţii şi a ciocănit cu degetul mare într-unul din stâlpii de susţinere ai sălii:

─ A rămas trainică.

─ Era plin de copii p-aici. Vreo douăzeci, treizeci. Acu’, mai trăiesc trei oameni pe toată valea. S-a sălbăticit, vin mistreţii, a oftat bunica.

─ Copii, dar mai mult fete. Care, cum s-a măritat, a plecat şi au rămas bătrânii singuri, a răspuns bunicul, uitându-se în jos, trist. Pe-atunci toată lumea lucra, toată lumea îşi făcea un rost. Stiţi, când se făcea casă cum era înainte, chemam pe popa, făceam o slujbă. Aşa a fost şi la noi, în vale. S-a făcut o hârtie scrisă, într-un borcan, şi l-am băgat la colţul casei, dîn’vale. Semnată de mine şi de Măria.

─ Dar voi cum v-aţi luat, tataie? am întrebat eu, ca să îl înveselesc un pic.

─ Păi nu mă gândeam să mă-nsor. Ziceam să-mi fac şi eu oţâră cheag.

─ Erai în stare tu fără mine, a râs mamaie, privindu-l pe sub sprâncene cu ochii ei verzi, după care oftaseră mulți pe vremuri.

─ Asa, şi se întâlneşte Lucreţia cu taicu, a continuat povestea bunicul, dar fără să vorbească cu mine, şi-i zice: Bine, mă, Marcu, Petrică a lu’ Stoian a venit la fata ta şi tu să nu îi dai fata, mă! Io n-am vorbit niciodată cu el, dar ştii ceva, zice Marcu, spune-i să se întâlnească cu mine, să vorbească cu mine. El era preşedinte de cooperativă, tataie a ridicat bâta pe care o folosea ca baston şi a arătat în zare, la Tudorescu era magazinul.

─ Şi biroul pe râu, icea, unde stă Onica lu’ Călin, a adăugat bunica.

─ Mă duc pe-acolo, el cumpărase un văluleţ de sârmă, luase de-acolo nişte sârmă d-aia lungă şi-o avea în mână, a continuat bunicul, neabătut, descriind un cerc larg cu mâinile, de-asta de trebuia pe-acasă…

Telefonul a vibrat. Tudor îmi trimitea îmbrățișări, adică emoticonul galben, cu brațele deschise pe care îl folosea deseori când era grăbit sau nu știa cum să îmi răspundă.

─ Aşa aducea el întotdeauna. Ştii, era om mare tata. Şi frumos şi aşa… Nu sufla cineva către el, s-a băgat bunica din nou în vorbă, vrând să aibă ultimul cuvânt, că nu degeaba îi zicea tataie șefa.

─ Şi, ei, când m-a văzut acolo, iese afară, m-am dus şi eu după el şi hai la vale. Ce-oi fi spus nu ştiu, nu mai ştiu, era într-o luni şi fii atent aicea, îmi zice, vii cu părinţii tăi joi la mine, joi sara, vii cu părinţii tăi. Şi eu mă duc acasă şi zic: bă, mă-nsor, a încheiat el, uitându-se poznaş spre bunica.

─ Mă hotarâi cu socru-meu, a râs maică-mea.

Nu o auzisem când ieşise în tindă.

─ Cum se mai simte?

─ Doarme, mi-a răspuns, oftând.

Citeam pe faţa ei că e obosită. Cearcăne mari îi înconjurau ochii

─ Hai, stai şi tu un pic la aer, că mă duc eu, am zis, făcându-i semn Deliei, soră-mea, să vină cu mine.

Nu voiam să rămân singură în camera aia.


Când s-a trezit mama Lina, se făcuse seară. Se mişca spasmodic în pat, ca şi cum ar fi încercat să se ridice. Ni s-a făcut frică şi i-am strigat pe ceilalţi.

─ Tre’ să plec, mă cheamă mămica, a zis mama Lina clar, cu vocea din vremurile bune.

Mi s-au umezit ochii. M-am dus lângă sobă, unde soră-mea plângea în tăcere. Mama, bunica şi mătuşa s-au strâns în jurul patului. Bunicul se oprise în cadrul uşii, cu mâna la gură.

─ Unde vrei să te duci? a întrebat mama, mângâind-o pe frunte.

─ Mă strigă peste râu, vrea să viu la ea, a răspuns bătrâna, chircindu-se.

─ Stai, mămică, aici, mai stai cu noi! a strigat bunica.

S-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de pat şi a scos o lumânare şi o cutie de chibrituri din buzunarul şorțului. Nu a putut să dea foc băţului, îi tremurau prea tare degetele. Mătuşa Corina i-a întins bricheta aprinsă. Fitilul lumânării a fâsâit un pic înainte de a se topi într-o lumină galbenă, puternică.

Mama Lina ne-a aruncat o privire grea, a deschis gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu am auzit decât un șuierat slab. A a oftat și a rămas aşa, cu gura deschisă şi privirea aţintită în tavan, ca o păpuşă de lemn.

Bunica și-a venit în fire prima.

─ Dumnezeu s-o odihnească, a zis și i-a închis uşor pleoapele, cu mâna dreaptă.


Am înmormântat-o a doua zi, în cimitirul de lângă biserică, unde Marcu o aştepta de mai bine de douăzeci de ani. Pomana am făcut-o în curtea casei din deal. După ce a plecat toată lumea am spălat vasele, am curăţat casa, cameră cu cameră, și am zăvorât ferestrele. Ne pregăteam să încuiem, când mi-am adus aminte de fotografii. Am fugit înăuntru, lăsând-o pe mama pe banca din poiană. Restul familiei plecase în vale, la bunici.

Ultimele raze de soare scăldau camera de oaspeţi într-o lumină blândă, chihlimbarie. Aici erau aranjate cu grijă cele mai frumoase lucruri din casă: pături ţesute la război şi atârnate pe peretele din jurul patului, dulapul de lemn pe frontonul căruia străbunicul sculptase două flori, câte una pentru fiecare dintre cele două fete ale lui, ştergare cusute de mână, bibelouri şi, mai ales, fotografii. Din portretul de nuntă, prins pe peretele de la răsărit, deasupra căpătâiului patului, ochii străbunicilor m-au urmărit de cum am intrat pe uşă. Niciunul nu zâmbea. Mama Lina purta o basma albă care îi ascundea pe jumătate părul bogat şi o salbă de galbeni la gât. Marcu, deşi mai mare cu opt ani ca ea, părea tânăr şi nepriceput. Era îmbrăcat într-un surtuc negru, strâns pe corp deasupra unei cămăşi albe. La picioarele patului, pe lada de zestre sculptată cu figuri de lemn, două fetiţe – bunica mea şi sora ei – priveau lumea la fel de serioase, dintr-o fotografie mare, alb negru. Nu aveau mai mult de zece ani când tatăl lor le dusese de mână la pozarul bâlciului de duminică. Pe masa de lângă pat erau aranjate, în evantai, alte fotografii mai mici, sepia. Într-una, Marcu îşi îmbrăcase uniforma de soldat, în alta, fetiţele crescuseră şi râdeau cu prietenele în faţa casei, în a treia, femei şi bărbaţi vorbeau întinşi pe iarbă, la umbra prunilor iar fetiţele, acum mame la rândul lor, îi supravegheau, zâmbind. Le-am cercetat cu privirea pe fiecare-n parte, oprindu-mă mai mult asupra cartoanelor deteriorate.

Am desprins cu grijă pozele de pe pereţi și le-am strâns pe masa de sub fereastră. Omuleţii din cartoane mă priveau cu atenţie. Mi s-a părut că aud un scârţâit de podele, apoi un oftat.

─ Mamă, tu eşti? am strigat.

Niciun răspuns. M-am uitat în spate, dar nu am văzut pe nimeni. Nu fi proastă, mi-am zis cu glas tare, şi am scos un pachet de şerveţele din geantă, ca să şterg fotografiile.

─ Mai ai mult? a strigat mama, intrând în cameră.

─ Le curăţ un pic, hai şi tu aici!

─ Nu vreau să mă uit pe ele acum. Aranjează-le tu, mi-a zis ea când a văzut ce făceam.

S-a tras într-o parte, ştergându-şi ochii.

Le-am curăţat cu grijă şi le-am învelit într-o folie de plastic. Portretul de la nuntă a rămas ultimul.

─ Îl iau şi pe-ăsta? am întrebat.

Un zgomot puternic, venit de nicăieri, ne-a speriat. Când m-am uitat pe geam, am văzut că sticla se crăpase. Am deschis fereastra. O pasăre mică, neagră, se zbătea în iarbă.

─ Mai bine îl lăsăm aici, a zis mama, făcându-și cruce.

Am băgat pozele în geantă şi am pus portretul la locul lui, pe perete. Înainte să închid uşa, am aruncat o privire înapoi, spre străbunicii mei. Soarele le colorase obrajii.


Câteva ore mai târziu, eram la ușa apartamentului meu din București.

─ Tudor, ești? am strigat de cum am deschis ușa, dar din întuneric s-a auzit doar mieunatul jalnic al lui Blue. Am aprins lumina, am luat pisica în brațe și, cu nasul îngropat în blana ei, am plâns pentru prima dată în ziua aceea.

Mai târziu, după ce am făcut o baie și mi-am încălzit niște supă, am scos fotografiile și le-am întins pe masa de cafea din sufragerie. Le-am șters încă o dată de praf și am citit cu atenție datele și cuvintele scrise pe spate, uneori poezii, altă dată reflecții despre curgerea timpului, deseori simple marcaje temporale: “5 septembrie 1950”, “1 mai ’57”, “4 august 1967”.

Când eram copilă, visam adesea că oamenii din fotografii prind viaţă noaptea şi se mişcă din nou prin jurul casei pentru ca apoi, la primul cântat al cocoşului, să se întoarcă cuminţi în casele lor de hârtie. Mi-aș fi dorit și în seara aceea un astfel de vis, un pic de magie care să lege lumile, dar deseori visele mele deveneau coșmaruri, așa că mă temeam de ele. Am pus deoparte pozele pe spatele cărora nu se mai distingea mare lucru pentru a le studia mai atent dimineața. Mă încerca un sentiment greu, ca o apăsare în capul pieptului – oare făcusem bine că le luasem? Nu îmi aparțineau, nu țineau de locul și timpul acesta. Am aprins o lumânare în fereastră și m-am întins pe canapea, ca să-l aștept pe Tudor. Nu știam încă ce am de făcut cu ele, dar speram că venirea dimineții îmi va aduce inspirație.

Mi-am dat seama că am adormit de-abia după ce o izbitură puternică m-a făcut să tresar și să deschid ochii. Blue mieuna sălbatic dinspre bucătărie. L-am strigat pe Tudor, dar nu am primit niciun răspuns. M-am ridicat, mi-am pus pătura în jurul umerilor și am ieșit din conul protector de lumină al lumânării, spre întunericul de pe coridor.

Am înaintat cu pași șovăielnici în camera cufundată în semiobscuritate, scrutând umbrele cu privirea, până ce m-am convins că totul era la fel ca cu câteva ore în urmă.  Pisica stătea lângă cioburile unui ghiveci crem, în care crescusem o mușcată, ce se spărsese și se împrăștiase pe gresie. Am răsuflat ușurată și am dat să aprind lumina, dar am rămas încremenită, cu mâna în aer, auzind podeaua scârțâind în spatele meu. Nu mai eram singură.

─ Tudor, hai, te rog, nu mă speria, am zis cu jumătate de gură, mai mult să alung tăcerea, fiindcă știam deja că nu e el.

Blue m-a privit cu ochii ei verzi, ca doi nasturi, a mârâit spre ceea ce eu nu vedeam încă și s-a ascuns în spatele mesei. Mirosul de mușețel uscat mi-a invadat nările. Când eram mică, mama Lina îmi zicea că dacă vezi ceva iar apoi, când te uiți a doua oară, nu mai este, înseamnă că e dus de pe lumea aceasta. Am respirat adânc și am întors capul.