Albu își freca absent iritația care îi apăruse în palma stângă. Trecuseră mai bine de doi ani de când se scărpina. Avansa câte puțin în fiecare an, putea să își dea seama urmărind roșeața cum acapara tatuajul făcut la rădăcina degetului mare cu cele cinci puncte de zar, singur între patru pereți.
– Iei bani, i-a strigat Martalogu din cabina motostivuitorului trecând în viteză prin băltoacele din curte.
– O iau pe mă-ta, i-a răspuns Albu, te-n gură de labagiu.
De câte ori îi zicea Martalogu că ia bani, nu făcea decât să piardă banii pe care îi băga la pariuri. Era piază rea, prostu’. Și de unde până unde treaba asta că dacă te mănâncă palma stângă iei bani, se gândi. Cine, căcat, scosese vorba asta? Își pipăi buzunarul de la piept unde ținea biletul de la Superbet și trase o flegmă în băltoaca din fața lui.
Martalogu s-a oprit în fața unei carcase de BMW Ursuleț din care Albu scosese până atunci bancheta din spate, scaunele din față și toată căblăraia și le pusese morman lângă. A poziționat motostivuitorul pe laterală și a introdus cele două brațe de fier prin ferestrele BMW-ului și a ridicat carcasa. A traversat curtea spre mormanul de la compactor și a pus fierătania peste alte mașini dezmembrate care își așteptau rândul.
Albu avea 31 de ani, dar arăta de cel puțin 50. Făcuse în două rânduri pușcărie, fusese și „pă Rahova” și „pă Jilava”. Complicitate la furt de mașini. Știa cu mașinile, îi plăcea mecanica, știa să demonteze și să pună la loc un motor și intrase în niște combinații aiurea cu băiețașii de pe Ferentari. Pentru că și el era din Ferentari. Crescuse acolo pe Zețari. Când s-au mutat părinții lui în București, imediat după Revoluție, au cumpărat o căsuță dărăpănată pe strada Rinocerului colț cu Zețari. Veneau din Vaslui și taică-su prinsese un post la RATB, mecanic. De acolo învățase el primele lucruri despre mașini, din atelierele alea în care se reparau autobuze și uneori mașini ale cunoscuților când mai făceau mecanicii câte o șpagă. El își dorise mereu să aibă un atelier auto, dar n-avea locul și nici banii și îi era tot mai clar că n-o să îi aibe niciodată. Lucrase pe la alții prin cartier, așa a ajuns să facă mașini furate de prin zonele bogate ale Bucureștiului. Îi ziceau Bujie, dar lui nu-i plăcea porecla, bujiile erau niște părți slabe la electromotor, se stricau des și oricum bujiile. Lui îi plăcea Albu. Când a ieșit din pușcărie avea 29 de ani și nu l-a așteptat nimeni în față la poartă la „penetenciar”. Părinții lui muriseră. Îi rămăsese căsuța în care încă i se mai părea că miroase a ciorbă de oase, acrită cu zeamă de varză, cum făcea maică-sa, și un Logan la care reparase mereu câte ceva taică-su. La cimitirul de mașini l-a angajat un prieten care îl știa dinainte să se înhăiteze cu hoții de mașini. Îi plăcea că mai găsea câte o piesă, mai pleca cu câte ceva acasă și mai făcea un ban în plus. Șefu’ le dădea voie să ia ce mai putea fi refolosit de la motoare, nu părți din caroserie. Dacă erau uși bune sau aripi, le dezmembrau și le păstrau în curte. Restul ajungea la compactor. Uneori se uita la palma lui cuprinsă de iritație și mâncărimi și se gândea că poate ar fi fost bine dacă ar fi putut s-o schimbe cu mâna vreunui mort, așa cum lua de la rablele ruginite, așa să ia și de la ăia care mureau cu piese bune în ei. Gânduri. Nu zisese nimănui lucrurile astea, deși i-ar fi plăcut să aibă cu cine discuta. La cimitir acolo era el cu Martalogu și cu Zoaie. Ăștia știau să vorbească doar de pariuri și de fotbal. Uneori mai vorbeau despre femei sau mașini.
Acum aștepta să apară Zoaie cu cafelele. Era frig afară. Ninsese la munte. Aici în marginea Bucureștiului plouase și mașinile parcă miroseau mai puternic a rugină. În băltoace apa era clară și pe fundul lor se puteau vedea resturi de fiare și șuruburi care cândva făcuseră parte din mașini noi lucioase pe care le conduseseră oameni în concedii și vacanțe. Când vedea o mașină veche îi plăcea să își imagineze oamenii care urcaseră în ea, locurile prin care trecuseră. El nu ieșise niciodată din țară, dar își imagina. Îi arătase cineva în pușcărie cum să se uite pe Google Maps „cu omulețul” și intra de pe telefon și putea să meargă pe tot felul de străzi și șosele. Degetele lui crăpate de la smuls cabluri și deșurubat banchete parcurgeau kilometri întregi prin tot felul de orașe. Își aprinse o țigară și se uită pe telefon în aplicația de pariuri. Pusese 200 de lei pe niște meciuri pentru diseară, printre ele era și un meci din Champions League, AS Roma cu AC Milan. Intră pe Google Maps și căută Roma. Stătea în fața Colosseumului când Zoaie a intrat în curte și a deschis larg porțile de tablă. În spatele lui aștepta un trailer încărcat cu patru Loganuri de Poliție. Unele nu mai aveau roți și nici portiere. Platforma s-a pus în mișcare greu cu un uruit gros al motorului și a intra în curtea largă tulburând băltoacele.
Și-au băut cafelele uitându-se lung la cele 4 Loganuri rablagite pe care scria Poliția. N-a zis nimeni nimic o vreme. Zoaie a luat o piatră de jos.
– Cine sparge primu’ geamu’ de la asta fără roți are o cafea de la mine mâine dimineață, a spus și a aruncat cu toată puterea pe care o mai avea în corpul lui firav de fost dependent de droguri.
Piatra a aterizat pe capotă cu un sunet gol de tablă care a umplut aerul, apoi au început să arunce cu toții ca la un semn. O ploaie de pietre și piese ruginite se loveau aiurea de mașină. Erau cam departe, dar nu s-au lăsat. Martalogu a reușit să spargă geamul și pe urmă au tăbărât sălbatici cu niște leviere și au spart și parbrizul.
Când a intrat șefu’ în curte, cei trei muncitori își beau satisfăcuți ultimele guri de cafea. Mâinile le tremurau pe paharele de carton de la cât de întărâtați loviseră.
– Băi, da’ asta așa au adus-o? a întrebat.
– Așa era, șefu’, a spus Zoaie.
Șefu’ s-a uitat lung la mașină, apoi la ei și la levierele care stăteau la picioarele lor.
– Bujie, apucă-te de ele și să îmi păstrezi parbrizele, în pula mea, a dat ordin șefu’ și Albu a scuipat în jos scârbit apoi a făcut salutul nazist cu mâna dreaptă la 45 de grade și s-a îndreptat în pași de defilare spre mașini.
Lui șefu’ îi mai spuneau și Hitler pentru că mereu le atrăgea atenția că vrea ordine și disciplină ca-n Germania unde lucrase el pe vremuri ca mecanic. De vreo zece ani închiriase o bucată de pământ la marginea Ferentariului și dezmembra mașini, compacta rable și le vindea la fier vechi. Era greu să faci ordine și disciplină când totul e rugină în jur. Doar apa putea să facă asta, se gândea Albu. Dacă ar fi rămas toate mașinile alea acolo în curte ploaia le-ar fi descompus încet-încet. Poate în câteva sute de ani ar fi fost ordine și disciplină.
Și-a început inspecția. Ce putea fi salvat și ce putea fi ciordit erau cele două criterii după care își făcea inspecția. Parbrizele și tăblăraia erau cel mai ușor de evaluat. Înăuntru mai făcea cineva de obicei o inspecție până să ajungă rablele la centrul de dezmembrări. Dar în cazul acestor mașini de Poliție situația era diferită. Scaunele erau în stare bună și la locul lor, iar sub capota mașinilor încă se mai aflau motoarele. Problema era că modelele de Logan erau din 2005, printre primele modele scoase de Dacia. Multe piese erau inutile.
– Cum e? s-a auzit vocea lui Hitler din spate.
– Vechi, cum să fie, a spus Albu plictisit.
– Băi, fratele meu alb, fii atent că diseară avem acțiune, i-a spus Hitler și a întins în aer o bancnotă de 100 de lei.
– Iar, bre? a zis Albu căutând un șurub pe sub scaunul șoferului.
– Ce faci? Mă ții cu mâna întinsă? a spus ușor iritat șeful. Mi-a băgat Gioarsă în program un grup de englezi care vor să facă turul.
Albu pipăia ceva sub scaun, ceva ce nu își aducea aminte să facă parte din angrenajul mașinii. Se aplecă să vadă mai bine. Lumina era proastă. I-ar fi trebuit o frontală. Ceva de fier era blocat sub scaun. Îl agăță cu un deget și trase spre el. Țeava unui pistol, rece și neagră se iți spre el. Se ridică repede și evaluă pentru o secundă situația de sub scaunul mașinii de Poliție.
– Băi, da’ ești bulangiu, chiar așa?
– Stai, bre, că mă gândeam, spuse Albu și luă banii din mâna lui Hitler.
– Ce pula mea te gândeai? Ce, suntem la facultate aici? Am vorbit și cu Zoaie și cu Martalogu să fiți toți la locurile stabilite.
– La cât e turul?
– De la opt la zece, să fiți pe poziție pe la nouă fără ceva, a zis Hitler, eu o să parchez la Lidl și începem turul de la La Băiatu’, vine Gică cu maneliștii, tu să fii acolo pe la un nouă jumate.
– Da’ e meci în seara asta, bre, a spus Albu cătrănit, am pus bani, în pula mea.
– Băi, Bujie, nu vrei, dă banii înapoi că găsesc pă altu’. Da’ n-o să-i placă lu Gioarsă că ai atâtea harfe.
– Vin, bre, ho, că vin, dar să îi zici și matale lu’ Martalogu să nu mai dea ca melteanu’ că mi-a lăsat semne, a spus Albu și și-a aprins o țigară gândindu-se la țeava pistolului pe care o văzuse cu câteva secunde în urmă sub scaunul mașinii de Poliție.
Gioarsă era cel care îi găsise de muncă la centrul de dezmembrări după ce s-a eliberat din pușcărie. Nu voia nimeni să îl angajeze, mai ales în pandemie. Așa că îi era dator lui Gioarsă care avea tot felul de combinații. Organiza lupte cu câini pe câmpurile de lângă Lacul Morii, era băgat și la centrul de dezmembrări, dar cel mai mult se ocupa cu combinații pe turism cum le spunea el. Turismu’ e boala secolului douăș’unu, zicea. Lumea voia să se plimbe, iar Gioarsă știa. Gioarsă și cu Hitler făcuseră tururi cu pensionari pe la mănăstirile din România. Hitler cunoștea toate mănăstirile unde aveau icoane făcătoare de minuni și moaște. Avea o listă și făceau tururi de 2-3-4 zile cu pensionari din diverse cartiere ale Bucureștiului. Cel mai bine le-a mers în Bucovina. Avea înțelegeri cu câțiva preoți, care pentru un anumit număr de pensionari aduși în fiecare lună încasau o sumă de bani în plus. Înțelegerea a funcționat cât timp pensionarii pe care îi aduceau aveau bani de cheltuit pe iconițe și aghiazmă. Treaba cu tururile la mănăstiri s-a stricat când au luat niște bătrâni de la un azil din Voluntari și i-au dus într-o excursie de o zi la o mănăstire de pe Valea Doftanei. Un bătrân bolnav de demență s-a dezbrăcat în biserica mănăstirii și a început să îi alerge pe călugări. Era vară și Hitler aștepta la volanul microbuzului pe care îl inchiriaseră. Fuma liniștit când a văzut cum ies călugării îngrijorați ținându-se de sutane ca niște domnișoare strâmbând din nas. Și aveau dreptate să strâmbe din nas pentru că bătrânul care se dezbrăcase tocmai se căcase în biserică. Hitler a aruncat țigara în tufele îngrijite cu trandafiri înfloriți și a luat cu el în grabă o bâtă de baseball de sub scaunul mașinii. Cât timp țigara a ars între trandafirii frumoși ai mănăstirii Hitler a dat în moș cu bâta și cu picioarele ca într-un sac de cartofi. Când jarul s-a stins și ultimul fum s-a ridicat spre cer printre spinii florilor, Hitler a închis ușa microbuzului cu un băga-mi-aș pula în morții tei, s-a șters de căcatul de pe mâini pe cracul pantalonilor și demarat în trombă înapoi spre azil. A fost ultima cursă la mănăstiri a lui Hitler.
Dar Gioarsă nu s-a lăsat și a început să facă tururi exotice în București. Tururile exotice erau excursii de noapte cu turiști străini în Ferentari. Gioarsă avea relații la două hoteluri din centrul vechi și de acolo prelua turiști care aveau poftă de senzații tari și voiau să vadă fața necunoscută a orașului. Manele, curve, drogați și o surpriză la finalul traseului unde personajele principale erau Bujie și cu Martalogu.