Femeia lui Qari a plecat într-o zi. Mai plecase și-n altele, dar numai pentru câteva vânturări de aripi, la râu ca să aducă apă, sau să verifice capcanele pentru păsări, sau să culeagă maniocul sau porumbul sau bumbacul, sau doar ca să asculte cântecul pădurii. Qari a așteptat să treacă o dată peste cer Marele Zeu Alb, a așteptat să treacă de două ori, de trei ori și la a cincea trecere Qari s-a așezat pe o piatră și s-a gândit. S-a gândit mult la drumurile nesfârșite ale Marelui Zeu Alb dintr-o parte în alta a cerului, la pasărea potoo pe care nu poți s-o deosebești de copacul pe care stă, la floarea înmiresmată de ahuar piri piri, la privirea umedă a ciutei tulburând apa. Cu gândurile răscolite își aminti că, deși femeia nu mai lipsise niciodată atât mult, în ultima vreme îi mai plecase un ochi, uneori amândoi, o ureche, un pas, gândul, visul. Qari se ridică sprijinindu-se în arc. Știa de acum că femeia lui n-avea să se mai întoarcă. Își strânse săgețile, își umplu plosca cu apă, apucă câteva bucăți de manioc și câteva mănunchiuri de buruieni vindecătoare și se pregăti de plecare. Arse coliba și culturile, împrăștie resturile rămase și o vreme șezu pe vine, așteptând ca jarul să se stingă și având grijă să nu lase în urmă sămânță de foc. Pe urmă plecă. N-avea pentru ce să mai stea. De cum întinse pasul la drum, începu să plouă. Era o ploaie caldă cum erau mai toate ploile când  Marele Zeu Alb trecea peste cer aplecat, dar parcă niciodată apa nu venise atât de multă de sus. Marele Zeu Alb bătea din când în când cu bastonul în podea și podeaua cerului se despica lăsând lumina din Lumea-de-dincolo-de-lume să se vadă și pe Pământ. Plânge, a murmurat și n-a știut a-și spune de ce plânge zeul. O vrea să mă întorc? Plânge pentru ceea ce las în urmă? Qari s-a așezat iarăși pe o piatră și s-a gândit. Marele Zeu Alb l-ar fi trimis pe Chaywayrapara dacă ar fi vrut să-l împiedice să plece și el ar fi culcat copacii în calea-i, ar fi răscolit pământul și l-ar fi întors cu josul în sus, ar fi adus pietrele de pe creste în vale și nu l-ar fi lăsat să înainteze. Dar Marele Zeu Alb n-a trimis pe nimeni, așa că nu s-a oprit, s-a ridicat iar sprijinindu-se în arc și a pornit mai departe. Doar zgomotul apei care cădea îi intra în urechi, și urechile i se umpleau cu sunetul acesta, și zgomotul curgea prin vrejul urechii înăuntru, și se prelingea pe pereții trupului și-i umplea gândul, și puterile se înmuiau în apa de ploaie și se cojeau de pe brațe, de pe pulpe, de pe umeri, de pe spate și se topeau. Iar el tare greu înainta. Din când în când, lui Qari i se părea că printre picăturile de ploaie se aude marea și valurile ei. Atunci Qari se oprea și rămânea în bătaia picăturilor de apă drept și înalt ca Angelim Pedra, cătând cu urechea spre depărtări. Ca glasul femeii era strigătul mării, ascuțit și puternic. Dar marea era departe, foarte departe, la nici-că-se-pot-număra-trecerile-marelui-zeu, atât de departe. Știa, pentru că o dată ajunsese până la margine. Nu de-acolo venea șuierul. Pentru a putea înainta, Qari jumuli câteva frunze de una-de-gato și le înfundă în urechi. Acum zgomotul apei nu mai intra și puterile rămâneau acolo unde le era locul. Qari zâmbi.


Apoi ploaia s-a stins și Marele Zeu Alb a întins frunze uriașe de chay ruphay peste pământ învelindu-l. Și-i era bine. Merse vreme de mai multe treceri ale Marelui Zeu, urcase pante, coborâse văi, dormise în luminișuri mirosind a majaz, băuse apă din izvoare mustind a ochi de ciută și se cățărase în copaci ca să asculte mai de aproape cântecul păsărilor tanager, mică, mai mică decât un pumn de copil. Seara își prăjea peștele sau vreo bucată de tucan, apoi adormea greu cu ochii ațintiți către stele. Doar ploaia încă mai cădea în timpane, nu vijelios cum căzuse când a plecat, ci molcom, dar persistent, apăsând pe clapele gândului cum apasă bătaia aripilor pe petalele florilor. Și vuietul mării, ca un strigat ascuțit de femeie, se mai auzea din când în când, deși el știa foarte bine că marea e departe, foarte departe, exact la marginea Pământului, mai departe era doar nimicul și n-avea cum să se-audă de-acolo. Și cum asta nu ar fi fost de ajuns, zgomotul ploii se împerechea adesea cu glasurile pădurii, cu urletele maimuțelor alouatta, cu mugetul cerbilor, cu răgetul jaguarului, cu țipetele înfuriate ale papagalilor. Atunci Qari își înfunda iar frunzele de gato în urechi și zgomotele se înmuiau cum se înmoaie pasul însetat al cerbului când de apropie de ochiul de apă și el își vedea mai departe de mers. Lung îi era drumul și fără de țintă. Se hrănea cu fructele copacilor și carnea pădurii, iar apă bea de la izvoare și din stropii de ploaie strânși pe frunzele mari de ureche-de-elefant. Nimic nu-i lipsea. Sau cel puțin așa credea. Doar că atunci când ploua, și înainte, și după, trupul i se umplea de picături de apă și ea îi inunda pieptul și mațele, și totul se înmuia înăuntru, și gândurile și simțurile și puterea. Atunci se așeza pe un colț de piatră și se gândea. Nu cred că am greșit, căci dacă aș fi greșit, atunci Marele Zeu Alb mi-ar fi scos-o în față pe Warmi și ea mi-ar fi zâmbit și mi-ar fi întins mâna, iar eu aș fi luat-o femeia mea și aș fi construit o colibă din țăruși de bambus și frunze de ungurahui și aș fi tăiat buruienile din jurul colibei ca să plantăm manioc și porumb și bumbac, iar ea ar fi gătit, ar fi țesut și ar fi pregătit masato, iar seara ne-am fi întins pe rogojini și aș fi avut-o femeie. Dar Marele Zeu Alb nu mi-a scos-o în cale pe Warmi și atunci nu-mi rămâne decât să merg mai departe. Până când, nici el nu știa, dar era sigur că Marele Zeu Alb îi va spune la timpul potrivit să se oprească.

br

Și iar a mers multe treceri, n-a putut să le mai țină numărul și apa continua să-i țiuie-n urechi când frunzele gato se uscau. Și dacă maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii tăceau, atunci curgerea ploii se înfrățea cu șuierul vântului prin frunze, adunând nori de furtună și al copacilor scuturând temători ramurile, cum își scutură oamenii neputincioși brațele și cerul părea a se prăbuși pe pământ. Atunci el își căuta adăpost în scorburi de arbori până când avea să treacă prăpădul și până când Marele Zeu Alb avea să întindă din nou frunze uriașe de chay ruphay peste pământ. Și el ieșea din scorbura unde se ascunsese și mergea mai departe. Niciun pic pasul său nu obosise și urechea nu se înmuiase și ochiul nu se cernise, deși drumul i-a fost atât de lung încât avea să-i găsească curând capătul, așa gândea și încerca să-și scoată apa din urechi și ploaia din suflet. Într-o bună zi, Marele Zeu Alb a deschis ochiul. Qari a dat peste un pui de ciută, mic cât o pala de vâslit în canoe, prăvălit în tufișuri. S-a apropiat de el și i-a pus palma pe piept, apoi a trecut-o peste trupul plăpând de la bot și până la coadă. Inima puiului încă mai bătea, dar Qari știa bine că este foarte slăbit și însetat. Se pierduse probabil de turmă, sau ceva anume făcuse ca turma să fugă, iar el să se rătăcească în urmă. Qari răsturnă plosca goală și privi peste umăr. Știa că ultimul izvor era tare în urmă, o trecere întreagă și un pic. Dar nu pregetă. Cu plosca în mână alergă până la izvor, o umplu, bău și el câteva căușe de palmă și se întoarse în grabă. Îi puse plosca la buze, dar buzele erau deja reci. Și inima îi tresări, iar el tare se mai necăji. Atunci Qari înțelese, acesta era semnul. Știa că a venit vremea să se scuture de ploaie și de neliniștea din lăuntru. Trebuia s-o caute pe femeia sa dintâi și să stea față în față, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato, altfel lucrurile nu aveau să se așeze, și ploaia nu avea să se oprească, și vântul nu avea să tacă, și maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii nu aveau să se așeze înapoi, cuminți, la locurile lor.


Și iar a pornit Qari la drum, dar de data asta pasul său era mai săltăreț și drumul mai drept și norii mai puțini. Și a întrebat în stânga și a întrebat în dreapta de femeia sa dintâi. A întrebat și copacul și păsările și animalele cele mari, mâncătoare de carne și pe cele mai mici, mâncătoare de iarbă și gândacii și viermii și oamenii i-a întrebat. O vreme n-a știut nimeni de ea. A ajuns până la marginea lumii, la marea cea mare, s-a aplecat peste ea, a simțit cum îl ia amețeala și s-a întors înapoi, căutând-o. Și în cele din urmă a găsit-o. Într-un sat ascuns sub stâncă. Avea omul ei și colibă și grădină cu d-ale gurii și păsări deasupra capului. Drumul părea să îi fie bun și curat. Qani nu știa însă cum îi sunt visele. Și atunci s-a așezat acolo pentru o vreme. S-a așezat pe pământ, departe de sat, unde să nu-l vadă nimeni decât femeia când iese în fața colibei și își caută gândurile rătăcite. Întâi, Qari a făcut cu un băț gros un cerc, mare cât cinci ciute cu cerbii și puii lor puși unul după altul. Qari nu știa să numere decât până la cinci, câte degete avea la o mână, mai departe număra în ciute și cerbi și puii lor. Apoi a început să sape în cercul pe care îl făcuse. Fără grabă, fără efort, el a săpat cu brațele și cu o bucată ascuțită și dreaptă de piatră. Când Marele Zeu Alb era sus, el muncea, când Marele Zeu Alb era plecat, el se odihnea, iar când Marele Zeu Alb se pregătea de culcare, el mânca și se culca de asemenea. Când groapa s-a adâncit cât jumătate de stat, Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit. Două treceri s-a odihnit, apoi a căutat un izvor și l-a găsit nu departe. Cu piatra pe care n-o aruncase a tăiat în pământ drum apei, cum taie în stâncă vântul, drum furtunii. Și apa i-a urmărit mâna ținând strâns piatra, clipă de clipă. Când Qari se odihnea, se odihnea și apa, când Qari o pornea la drum, o pornea și apa. Când ultimul smoc de pământ și iarbă a fost smuls, apa s-a aruncat în groapa proaspăt săpată și a umplut-o bucuroasă până la margini. Atunci Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit pentru a doua oară. Două treceri s-a odihnit. Apoi a căutat un copac potrivit, l-a culcat la pământ cu maceta și a început a-l scobi. Pe măsură ce trecerile se înmulțeau, copacul căpăta tot mai mult forma unei canoe pentru doi. Nu era cea mai frumoasă canoe pe care o construise vreodată, dar Qari pusese înăuntru, deși nu se vedeau, și sudoare și sânge și temeri și vise și dureri și bucurii. Când canoea a fost gata, s-a scuturat pe brațe, pe pulpe și pe trup de așchiile de lemn și s-a odihnit pentru a treia oară. Apoi s-a trezit, și-a spălat ochii cu apă din iazul pe care tocmai îl săpase și a făcut vânt canoei. Aceasta s-a apropiat încet de celălalt mal până când l-a atins. Femeia a ieșit din colibă atrasă probabil de șopotul apei, a venit până la marginea sa, a cercetat lemnul, apoi apa ce nu fusese acolo cu o trecere înainte și a privit lung peste ea, până pe malul celălalt. Atunci l-a văzut pe bărbatul de dincolo. Ședea pe pământ cu picioarele încrucișate strânse sub fund și o privea. Femeia simți cum o privește chiar în ochi, și nu în ochi, ci prin ochi în fundul sufletului, așa puternică era privirea bărbatului. Pentru câteva zbateri de aripă închise ochii. Femeia nu înțelegea de ce bărbatul o caută așa, dar prinsă în privirea lui, ca o pipile în laț, ea începu să o toarcă ușor, cum torsese mai deunăzi bumbacul pentru a face cushma. Și trăgând-o fir subțire și moale recunoscu ochii bărbatului căruia îi fusese cândva femeie și pielea i se încreți cum se încrețesc penele cocosului de munte când simte găinușa aproape. Stăteau așa, el pe un mal, ea pe celălalt și între ei apa. Albastră, liniștită, caldă. Au stat mult așa, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato. Ceilalți veneau, se uitau la apa curată apărută de niciunde, la femeia îngenuncheată pe mal, la canoea din lemn, se minunau și plecau. Câte unul venea iarăși, se uita, se minuna și pleca, fără să spună nimic. Nimeni nu-l vedea însă pe bărbatul de pe celălalt mal, ce se privea ochi în ochi cu femeia. În cele din urmă femeia zâmbi, împinse canoea înapoi și se ridică în picioare. Își scutură genunchii și intră îndărăt în colibă. Din clipa aceea, Qari nu a mai auzit niciun zgomot de ploaie în ureche. Nici vântul, nici crengile copacilor lovindu-se una de alta, nici urletele maimuțelor alouatta, nici mugetul cerbilor, nici răgetul jaguarului, nici țipetele înfuriate ale papagalilor. Era liniște, o liniște caldă cu care Qari nu era obișnuit, o liniște ca o pânză albastră acoperind iazul ce te îmbie să te cufunzi…


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a girat acest text?


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text?