Ea rămăsese ultima. Și blocul nostru fusese plin de babe, ca toate blocurile. Babe grase, babe afurisite, mai slabe, stafidite, guralive, mai sănătoase, mai bolnave, negricioase, rozalii ca șampania vărsată, habotnice, cu sau fără bărbați pe conștiință, dar toate, absolut toate cu un picior în groapă. Numai ea, încăpățânata doamnă Răduleț, nu se ducea odată.
Nu că aș fi vrut să moară sau, Doamne ferește, s-o omor. Eu n-am fost niciodată vreun Raskolnikov, pe mine mă cheamă Rareș Dumitrescu, ortodox, plătitor de taxe și impozite, chiriaș cu plata la zi, integrat social și iubit – deși femeile mă cam evită când ne întâlnim pe scară, nu se urcă în lift cu mine, spun că mai așteaptă pe cineva. Le înțeleg, nici eu nu m-aș urca în lift cu mine, dar sunt nevoit. Cu toate astea, evit să mă privesc în oglindă. Dar nu despre mine e vorba, ci despre ea.
Un singur lucru mai spun despre Rareș Dumitrescu. Eu singur m-am oferit să scriu nenorocita aia de scrisoare, la ședința de bloc. Demult observasem că, într-o situație problematică, oamenii preferă să nu se implice în mod direct, de teamă să nu-și audă vorbe. De multe ori, își doresc ca lucrurile să se rezolve de la sine. Ba chiar mulți dintre vecinii mei sunt atât de nepăsători, încât nici măcar nu m-ar recunoaște dacă m-ar întâlni pe stradă întâmplător. Și nu sunt ușor de ignorat. Poate că eu și doamna Răduleț ne asemănăm în această privință.
Băbăciunea iese pe hol și bate din ușă în ușă, fără să-i răspundă nimeni. Femeile șușotesc pe la colțuri că ar fi de fapt un strigoi. Mai ales lăuzele, obsedate să-și protejeze pruncii, spun că doamna Răduleț ar fi murit demult și-acum ziua umblă și se roagă de vecini s-o îngroape, iar noaptea blesteamă. Câteva familii s-au mutat, refuzând să-și crească fii și fiicele în spiritul morții. Altele și-au acoperit vizorul cu bandă adezivă, au scos de tot soneriile și-au îndesat pe sub ușile de la intrare preșuri îmbibate cu otravă. Pentru că doamna Răduleț făcuse ploșnițe și asta era ceva de neîndurat.
Ploșnițele mișună în haite și noaptea se hrănesc cu sânge proaspăt, iar ziua se cuibăresc în perne, așternuturi, șifoniere, valize, dușumele. Odată ce-apar, greu mai scapi de ele, ți s-ar băga și în suflet dacă ar putea – și cine știe dacă nu pot? Toți vecinii înnebuniseră. Deși eu bănuiam că ploșnițele doamnei erau gerontofile și agorafobe, trebuia să facem ceva, altfel riscam să ne umplem toți de scârboșeniile alea. Și cum nimeni nu voia să intre în vorbă cu băbăciunea sau, mai rău, să intre în apartamentul ei, i-am scris o scrisoare în care o înștiințam că trebuie neapărat să-și scoată catrafusele din casă și să cheme dezinsecția, chiar de-ar fi să acoperim noi cheltuielile. Bineînțeles că prin noi, toți vecinii mei înțelegeau tu, adică eu.
Asta e, mi-am zis, măcar să fie asta ultima problemă. Dar nu a fost. Trecuse mai bine de-o săptămână de când aruncasem scrisoarea în cutia poștală a doamnei Răduleț și încă nu primisem niciun răspuns. Părea c-o înghițise pământul. O fi murit, ne-am spus, dar nu se încumeta nimeni să-i bată la ușă. Totuși, fiindcă nu se simțea miros de mortăciune în bloc, în câteva zile oamenii au uitat-o și fiecare și-a văzut liniștit de viață. Până și mie mi se părea că soarele și viața însăși ne iubeau mai mult, întinerindu-ne și picurând pe fațeta blocului diferite nuanțe rozalii de lumină caldă.
Și de-atunci, coșmarul. Doamna Răduleț a început să bată în fiecare zi la ușa mea. Îi dăduse uitării pe ceilalți vecini și-i cășunase pe mine, deși eu nu semnasem scrisoarea cu numele meu, ci cu numele asociației de proprietari, din care nici măcar nu făceam parte. La un moment dat, m-am gândit că ar trebui să-i răspund, însă perseverența ei și onorabila izolare în care mă trezisem brusc, aceea de a fi, mai nou, preferatul ei, mă speriaseră și chiar îmi luasem liber de la serviciu, să nu cumva să mă întâlnesc cu ea pe hol.
Curând mi se terminaseră și zilele de concediu. Era un sfârșit de decembrie blând și priveam apusul de pe o bancă din cartier. Singurătatea și iarna mă făceau mai romantic și îmi doream să fi avut un suflet alături căruia să-i împărtășesc ce simțeam și ce gândeam, deși i-aș fi vorbit negreșit despre ploșnițe și despre doamna Răduleț, căci scârboșeniile astea și băbăciunea îmi bântuiau mintea ziua și noaptea. Dar când m-am întors acasă, am găsit-o acolo tocmai pe ea.
Stătea în fața apartamentului meu ca un leș nostalgic. Am avut impresia că-i văd o ploșniță ieșind după ureche. Apoi mi s-a părut că a luat-o și-a ascuns-o în buzunarul capotului. Atunci s-a stins lumina și n-am mai văzut nimic până să se miște din nou. Cred că ea s-a mișcat prima, eu nu mai știam cum mă cheamă. M-a întrebat, dar nu i-am răspuns. Nici nu-i țin minte vocea, figura ei mă îmbăta. Mă uitam la capotul în romburi, cum nu reușeau să i-l ridice plămânii și cum ștergea cu el podeaua, ca o fantomă.
– E cineva acasă?
– Sunt singur, i-am spus.
A închis ochii. A stat așa preț de câteva secunde și-am crezut că doarme. Însă lumina s-a stins din nou, iar când s-a aprins, bătrâna ținea ochii deschiși.
– Nu se cade să intre o domnișoară în casa unui bărbat singur. Mai bine vino tu la mine.
Din buzunarul capotului scoase o foaie de hârtie. Nasul ei părea o coajă de nucă. Adulmecă.
– Ai parfumat scrisoarea, nu-i așa?
Nu știu dacă ați văzut vreodată ochii plini de speranță ai bătrânilor. Sunt mai rău decât ăia micii. Țâncii cred că lor li se cuvine totul, ei doar cer și totul le vine de-a gata, dragostea, mâncarea, jucăriile, apa fierbinte, bătaia. De multe ori nici măcar nu apucă s-o ceară. Dar bătrânii au uitat, nu mai cunosc nimic, nici măcar nu mai așteaptă, ei doar speră. E tot ce le-a mai rămas. Orice căcat le-ai da, îl consideră un dar. De aceea, când cea mai mică fărâmă de atenție și de speranță le trece prin fața ochilor, se luminează la față, ochii lor se măresc, întineresc cu zece, douăzeci, poate cincizeci de ani. Înăuntrul lor se aprinde o scânteie și poți să le citești pe chip nerăbdarea. Vai, tu ești, spune atunci lumina, asta e bucuria pe care am așteptat-o toată viața mea, asta e marea dragoste, mântuirea, nu-i așa? Speranța lor se transformă curând într-o rugăciune și nu înțelegi de ce Dumnezeu e atât de slab încât să spună că nu este mereu așa. Tu te crezi mai puternic, vrei să fii mai puternic, și-atunci îți dai seama că pentru asta nu există decât un singur răspuns.
– Da, așa e. Scrisoarea e parfumată.
– Vai! Atunci vino la mine, îți pregătesc o cafea fierbinte. Sau poate nu bei cafea? Te culci devreme?
– Nu. Adică da. Adică beau cafea.
În mers, bastonul ei semăna cu o mireasă șchioapă, iar în urma ei se întreceau să-i țină trena ploșnițele și coșmarurile mele.
– Nici eu nu mă culc devreme, sunt pasăre de noapte. Mai ales de când nu mai am dinți.
– Curajoasă pasăre, dacă lăsați ușa neîncuiată când plecați de acasă.
– Ei, acum că știi, poți să treci pe la mine când vrei, îmi zâmbi șăgalnic băbăciunea.
Era un apartament plin de hârtii, plante și tot felul de obiecte sparte și neînsemnate, iar ea mergea prin acest labirint pipăind tapetul cu palmele. Din carnea de pe brațe rămăseseră aproape numai venele, care te îndemnau să le urmărești cu privirea până în pieptul din care izvorau.
– Eu mă duc la bucătărie să pregătesc cafeaua. Fă-te comod.
Am dat niște boarfe la o parte și m-am așezat pe fotoliu. Începuseră să mă mănânce brațele, spatele, gambele, fața, pielea capului și limba din gură. Fierbeam să fi avut atunci niște gheare, să-mi smulg toată pielea. Cu ochii aprinși, ardeam toate colțurile, dar ploșnițele știau că-i cineva străin prin casă și se strânseseră dracu’ știe pe unde, că nu se vedea niciuna. Mă scărpinam din ce în ce mai tare și-mi venea să plec, să mă scarpin de pereți ca un urs până acasă la mine și-apoi, când scap de mâncărime, să mă întorc, să-i dau foc babei și să plec. Fusese o greșeală să vin aici și simțeam că nu mai am scăpare.
Când s-a întors doamna Răduleț din bucătărie, îmi dăduse sângele de la atâta scărpinat. Mi-am lipit gura de braț și-am supt. Parcă n-aveam chef să hrănesc nicio ploșniță. Dar baba lăsase cana de cafea pe masă și venea spre mine. Și-a lipit gingiile de zgârieturile mele și-apoi le-a dat cu scuipat. Ar fi fost în stare să mănânce o namilă de om cu pofta asta. Eu mă făcusem moale, ca o haină agățată într-un cui. Nu-mi făcea prea bine apropierea. Doamna Răduleț avea ochii de un alb stricat.
– Acum te văd mai bine, spuse. Așa te-ai născut tu?
– Nu. Cineva a vărsat pe mine o oală de apă clocotită. Aveam deja cinci ani.
– Vai de mine, ce greșeală, un chip atât de frumos.
– N-a fost din greșeală.
Prea multe plante. Curgeau frunze din tavan. Puteau la fel de bine să se ascundă pe-acolo șopârle, râme, păsări, pisici erbivore.
– Să mai stăm puțin de vorbă până se răcește cafeaua, spuse, în timp ce se îndepărtă și se așeză pe celălalt fotoliu.
Își potrivise capotul astfel încât să-i acopere gleznele. Aici nu simțeai niciodată frigul, m-am gândit. Te îmbrăcai doar cu aerul și atât, era suficient de gros. Fără să-mi dau seama, mă liniștisem. Dispăruse până și nevoia să mă scarpin. Numai că stângăcia ei și felul în care se juca sfioasă cu venele în poală mă moleșeau și simțeam că, dacă ea mi-ar fi cerut-o, aș fi rămas aici, ofrandă pentru ea și pentru ploșnițe.
– Ești primul bărbat pe care îl invit să-mi calce pragul. Scrisori am mai primit, nu sunt chiar o începătoare. La un moment dat, am corespondat cu un ofițer rus. Din familie, avea sânge de nobil. Un prinț. Apoi mi-a scris un marinar. Tocmai din Japonia. Ai fost vreodată în Japonia?
I-am răspuns că nu, dar îmi doream să merg. Spun tot felul de lucruri tâmpite când mă liniștesc. Mi-a răspuns că poate o să avem ocazia să mergem împreună. Mi-am dat seama că nu citise scrisoarea.
– Acum, că mi-am descoperit curajul, am impresia că pot să fac orice. Nu sunt nici bogată, nici frumoasă, tânără nici atât. Dar sunt liberă. De când mi-am dat seama de asta, am tot bătut pe la uși. Nu mi-a răspuns nimeni, până la tine. Ești rușinos, de aceea ai preferat să-mi scrii. Tu ești rușinos, iar eu sunt o babă chioară. Nu-i nimic, scrisul tău pe foaie curge precum un râu spre apele întinse și nesfârșite ale vieții, atâta lucru pot să văd și eu. Uite că m-a apucat și romantismul. Întotdeauna am fost romantică. Ai uitat de cafea.
Era cea mai bună cafea pe care o băusem în viața mea. Deodată, fața doamnei Răduleț devenise mai rumenă, de parcă un bucătar priceput se pregătea să mi-o pună pe tavă, ca răsplată. Fusesem un băiat ascultător. Un băiat cuminte, un om al oamenilor. Unde erau toți oamenii acum? Eram singuri pe lume.
– N-am fost niciodată femeia nimănui.
– Adică nu v-ați căsătorit niciodată?
– O, nici măcar nu am cunoscut pe nimeni cu adevărat.
– Nimeni nu cunoaște pe nimeni cu adevărat.
– Ești un finuț. Știi ce vreau să spun.
– Adică niciodată nu…
– Niciodată.
– E târziu. Astăzi, adică mâine, am de lucru. V-am deranjat, eu lucrez…
– Numai o clipă. Nu mă deranjezi deloc. Semeni cu un conte. Un conte rănit. Francez.
Fu de ajuns o singură dată să respire mai tare și capotul ei cu romburi căzu la pământ. Plămânii își făcuseră treaba. Corpul ei semăna cu o tulpină de viță de vie, pe care năvăliseră ploșnițele. Îi sugeau cu poftă din struguri, apărându-și hrana de invadatori.
– Iartă-mă, te rog să mă ierți, nu te uita. Mai durează până se satură. Poate vrei să mă aștepți?
– Trebuie să plec.
Capul îmi vâjâia. Ochiul drept mi se zbătea ca inima unei vrăbiuțe sălbatice. Nu muream, dar ar fi fost mai bine dacă aș fi murit atunci.
– Fie, du-te. Uite ce proastă sunt, plâng. Tinerii ca tine mă emoționează. Dar nu-i nimic, o femeie liberă plânge fără să-i fie teamă că deranjează pe cineva. Du-te. Eu te voi căuta peste tot. Ani și ani la rând. Și la un moment dat, voi înceta să te mai caut. Atunci voi primi o nouă scrisoare. Doamna Răduleț, vă anunțăm că iubitul dumneavoastră s-a otrăvit.
Am plecat. Mai întâi am plecat din apartamentul ei, apoi am plecat din bloc, apoi din cartier și, în sfârșit, din oraș.
Nu știu dacă i-am supraviețuit sau nu. Uneori mă uit spre apus și mă gândesc că doamna Răduleț i-a îngropat pe toți din bloc, pe toți, unul câte unul. Alteori mă gândesc că poate a murit chiar în seara aceea sau poate că, vorba lăuzelor, era deja moartă. Cert e că am ajuns și eu, la rândul meu, ultimul boșorog din bloc. Tinerii mă evită, femeile, mă rog, ele întotdeauna m-au evitat. Măcar acum zâmbesc politicos atunci când mă văd, crezând că astfel se pot ține departe de bătrânețe. De urâțenie. Nu-i nicio problemă. Nimic nu mă mai leagă de tinerețe, de viața mea de dinainte. Nimic, în afară de cer și de-o sticluță cu otravă pentru ploșnițe, pe care am păstrat-o cu sfințenie încă de-atunci, de când eram iubit.