Sașa Zare, Dezrădăcinare (frACTalia, 2022) e cel mai bun text scos din laboratoarele feminismului queer. Sașa Zare, am aflat din antologia Adăposturi, e „un alter ego de scriitoare”, deci pseudonim. Nu e greu de văzut că nick-ul e un fel de Sofia Nădejde upgradat la postmodernitate – Sofia devine Sașa, un alint neutru de gen rusesc (în acord cu X-ul nonbinar și cu biografia protagonistei, din Republica Moldova), iar Nădejde, Zare, adică orizont, perspectivă largă, pe scurt, viitor comunist luminos. 

Romanul nu e SF, ci autoficțiune bildungs, în maniera lui Ferrante. În măsura în care autoarea se ține de rețeta lui Ferrante, rezultatul e remarcabil; când se pierde în considerații meta, dublându-și romanul de istoria scrierii lui și de îndoielile aferente, sau când face teoria cât-de- special-e-corpul-queer (vezi capitolul Lesbiană, lesbiene în Moldova…) devine curat plictisitor; părțile astea atârnă ca burți inestetice, fleșcăiesc pe corpul suplu al romanului. Nu poți să nu te gândești ca textul ar fi fost mai bun dacă în loc de confirmări și extaze de la grupul de suport ar fi avut parte de un peer review cinstit, care măcar să tundă din limbajul activisto-psihologizant („Oare de ce nu am mai multă autonomie, mai multe resurse, mai mult sentiment al integrității, al plenitudinii, al valorii persoanei mele îndiferent de reacțiile celor din jur?”). 

Cu toate astea, romanul e bun, remarcabil pentru un debut, și reușește pe o grămadă de paliere – portretistic (personajele au individualitate, vocile lor sunt distincte, caracterizate prin mărci proprii de limbaj și tipicuri), stilistic, prin metafore precise („<< Da sutien nu porți? Parcă ți se vă țâțele>> (…). Sveta i l-a cuprins cu palma ([sânul – n.m.], și-a apăsat degetele pe el precis, medical [s.m.].”). Îi ies interacțiunile, are ochi social, atât în ce privește lumea de la țară (mama Sveta, din mica burghezie rurală, tanti Liuba, vecinele – din spectrul țărănesc), cât și cea de la oraș sau a boemei urbane (prietena Xenia, fâșneață și dezghețată, care face mișto finuț de numele iubitului Sașei, grupul de scriitori tineri de la Chișinău). 

Superb și necruțător descrisă relația bolnăvicioasă cu o mamă sufocantă, care insistă să doarmă cu fiica ei până târziu, relație pe care Zare are răbdare să o depene în cele mai obscure detalii. Foarte bune și observațiile psihologice subtile, de centimentru pătrat, alea care de obicei scapă atenției sau sunt îngropate în subconștient (ca de pildă la înmormântarea mamei unui coleg de clasă s-a bucurat, „da, bucurie era, jubilam, nu mai eram singura din clasă cu un părinte mort”).

Îi ies, apoi, observațiile sociologice – tatăl e reprezentativ pentru bărbații care, pierzându-și statutul profesional din comunism, au abandonat și statutul de cap de familie, lăsându-l în seama soțiilor, îngropându-se în pasivitate și absență.  

Comparat cu Născuți în URSS sau cu alte cărți ale lui Vasile Ernu în care vinde nostalgie rusească publicului românesc de dincoace de Prut, Dezrădăcinare este un roman incomparabil mai acut și mai profund, care trece de exotism și sapă mult mai adânc în schizofrenii identitare. Comparată cu proza contemporană din Republica Moldova (dominată la vârf de femei – vezi Țibuleac și Corobca, numele ei de export), se dovedește o proză mai lucidă și mai bună: nu vrea să vândă nimic afară, vrea, așa cum face literatura bună dintotdeauna, să (se) înțeleagă.

Ar fi păcat ca romanul ăsta, pentru că a apărut la o editură de nișă, să scape criticii, eu îi dau patru stele din cinci fără probleme. Cu toate stângăciile inerente debutului, e o apariție, semnalează o scriitoare cu potențial.