Toate evenimentele importante din viața mea m-au prins cu pantalonii în vine.
Ar fi îndeajuns să pomenesc de rușinea pe care am pățit-o la nuntă sau de cum am primit vestea avansării. Acum cinci ani, exact când preotul cânta „Isaie, dănțuiește!”, capsa ce ținea catarama curelei a plesnit. Nașu’ mă strângea de o mână, Emilia își înfipsese unghiile în celaltă de gâtuisem biata lumânare, iar nădragii coborau de neoprit oricât de mult am lungit pașii și îndoit genunchii. Acum un an ședeam pe veceu, la muncă, și frecam facebook-ul când un „ping” m-a anunțat că am primit un e-mail, era de la director, l-am deschis și am citit următoarele: „În numele meu și al întregii echipe… bla-bla… impresionați de abilitățile dumneavoastră… bla-bla-bla… motiv pentru care aș dori să vă ofer oficial postul de Responsabil birou achiziții la Muzeul nostru. Felicitări!”.
M-am bucurat în primul rând pentru că-i dovedeam neveste-mii că nu eram așa pămpălău.
E pauză de masă, am ieșit la o țigară, azi nu mai plouă, soarele scapă raze călduțe prin frunzișul de cupru al castanilor din curte și ne face să nu-i mai înjurăm pe șefii ăi mari care împilează fumătorii. La colțul din spate-miazăzi al clădirii, eu, Vivi și cei doi curatori puștani, Marc și Theo, stăm roată în jurul scrumierei Art Deco din fier forjat.
Theo își răsucește colțul mustăcioarei, totu-i cârlionțat la el, și bărbuța și blănița de pe gulerul vestei, și face glume despre modul în care se declara dragostea în Grecia antică. Este evident că încearcă s-o impresioneze pe Vivi, dar stilul lui pedant este enervant.
— Dacă cineva îți arunca un măr în figură, nu trebuia să te superi, era probabil o admiratoare.
Zâmbesc câinește:
— Întreg sau mușcat din el? Că dacă-i vorba de cotor, mă îndoiesc.
Marc, timid, încearcă să stingă un potențial conflict:
— Că veni vorba de mere, eu am observat ceva, la lucrarea din Antiohia.
Oftez și-mi frec fruntea. Iar subiectul ăsta! Am adus săptămâna trecută din Turcia, de la Antakya, un mozaic roman cu Judecata lui Paris, băieții sunt foarte încântați și numai despre el discută. Vivi e absentă, se uită peste gard cu ochi încercănați și lasă fumul să-i iasă printre dinți. Vivi are o scuză, lucrează la Contabilitate.
După ce răsfiră cu bombeul ghetuței înalte o grămăjoară de fruze Marc spune:
― Mie îmi pare că Paris dă mărul Herei.
Theo contrează:
― Aiurea „Omnia vincit amor et nos cedamus amori”. Dacă ar fi avut treizeci-patruzeci de ani, da, ar fi ales să stăpânească Asia întreagă.
Tac, de fapt nici nu mă mai uit la ei, sunt atent la Vivi, la cât de bine îi stă în sarafanul ăsta de postav galben ca lămâia, e croit strâns pe talie și mulat pe șoldurile late, rotunde. Ține un braț sub sâni și-și sprijină pe el cotul mâinii cu care fumează. Filtrul țigării are ruj până la jumătate. De ce-o fi așa palidă azi?
― Afrodita, n-a existat niciodată vreo altă opțiune. Care era oferta Atenei? Slavă și biruință în războaie. Nu mergea una fără alta, nu poți cuceri Asia fără să câștigi bătălii.
― Totuși, celălalt nume sub care e cunoscut Paris este Alexandru.
― Alexandru e nume fain, se bagă Vivi în discuție.
Suntem surprinși, rar scoate domnișoara contabilă vreo vorbă.
― Da, absolut, înseamnă Apărătorul, Cel care-i ajută pe oameni.
Dobitocul de Theo, nu se poate abține să facă pe deșteptul.
Vivi lasă bărbia în piept și scutură scrumul în lateral.
Sună telefonul, nevastă-mea, expir puternic pe nas, frec repede bulina verde cu degetul inelar și răspund șoptit:
― Da, Pui.
Vivi își dă ochii peste cap.
― Am chef de plăcintă cu mere.
― Bine, cumpăr.
― Nu-mi trebuie de cumpărat, vreau să-mi faci tu.
― Bine, îți fac.
― Vezi că azi ajung mai târziu, ies în oraș cu fetele din team, e ziua Sofiei.
Mormăi un „îhî”, Emilia închide. Nu trec zece secunde și primesc un mesaj, tot de la ea:
„mă deranjează că nu mai ești gelos”.
Oare ce-ar fi mai bine să răspund?
Theo se întoarce la ale lui:
― O sută cincizeci și patru de culori, uimitor.
Scot privirea din ecran:
― Poftim?
― Ziceam de pietricelele mozaicului, am numărat o sută cincizeci și patru de nuanțe.
Vivi azvârle chiștocul și aprinde altă țigară. O imit.
Marc scutură umerii, apucă reverele cardiganului de lână și le strânge peste piept:
― Brr, eu intru.
Pleacă și Theo cu el. Eticheta de la chiloți mă zgârie, las țigara în colțul gurii, strecor două degete la spate și mă scarpin discret.
Trebuie să profit că am rămas singuri, întreb:
― După muncă, la tine?
Vivi înclină capul și mă privește printre pleoapele întredeschise.
― Aduc mere! încerc o glumă.
Își umflă obrajii.
Inspir adânc și țin aerul în mine. Sub burtă încheietorile bretelelor mi se deschid cu pocnitură, intru în panică, nu știu ce să fac mai întâi, nu-mi vine nici să arunc țigara, dar nici nu am unde să pun paharul de carton cu cafea, simt cum benzile late alunecă și că betelia mi-a ajuns la jumătatea feselor.
Vivi suflă cu buze țuguiate:
― Noi doi, flutură înainte-înapoi degetele între care filtrul s-a aplatizat, o să avem un copil.