– Toţi sunt împotriva mea. Cred ei că sunt mai breji ca mine? O să scot untul din ei! Praf îi fac! Să bată ca un clopot uriaş vestea în toată lumea că sunt cel mai mare scriitor!
Spun cuvintele răspicat în faţa oglinzii. Ştiu că nu mă aude nimeni, dar aşa mă întremez.
Hai, gata cu gâlceava, să mă apuc de treabă. Sunt atâtea mistere fascinante de studiat, atâta ştiinţă de acumulat şi de topit în creuzetul minţii mele, din care proza să iasă ca un vis. Să duc mai departe marele meu roman, să-l caut de cuvinte cântătoare, un roman ce va fi să arate că toţi ceilalţi sunt abia pigmei faţă de mine.
Iar când voi termina, îmi iau un răgaz de răfuieli. Deocamdată să-mi las mintea sedusă de divina muzică a Muzelor. De glasurile acestea mai dulci decât vocile îngereşti. Proza poate fi ridicată mai sus decât acordurile cântărilor de harfă. Sau decât ciupiturile din alăuta barzilor. Hai, înapoi la roman, băiete!
Deşteptătorul bătrân a sunat. E şase dimineaţa. Mi-ar fi plăcut să mă trezească un cocoş, dar ia de unde nu-i un cocoş la oraş. N-ar fi rău să mă mut într-o casă la ţară. Când aş trage sus găleata din fântână, învârtind roata tamburului şi aş bea apă rece, aş simţi în vene tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără moarte. Apa ar fi apa vieţii. Dar în oraş? Mă ridic din pat, merg în baie, mă screm niţel, dar nu prea pot, mă uit în oglindă, aş vrea să văd un chip frumos, dar mă văd pe mine, un ins jalnic, ca un activist de partid prăbuşit în dizgraţie, dar nu distrus, ci doar degradat să umble, pentru merite de altădată, prin noroaiele satelor cu uliţe punctate de baligi, care parcă plutesc ca nişte plauri duhnitori. Iată ce oribile cearcăne. Iată ce oripilant păr răvăşit, altădată o mândrie. Iată ce privire dezvrăjită. Şi fruntea mea frumoasă, acum scofâlcită şi uscată ca iasca, de nu i se mai cunosc nici ridurile, e boţită şi tumefiată. Şi mă privesc nişte ochi mici, de vier, şi răi, şi ficşi, ce ar părea fără viaţă, dacă nu s-ar citi în ei o ură arţăgoasă şi nestăpânită. Măcar de mi-aş înspăimânta duşmanii cu ea. Mă văd şi nu mă recunosc, oglinda e de vină? Şi ce băiat frumos eram. Şi totuşi sunt eu, dar hidoşenia vine din faptul că, printr-un accident, am fost întors pe dos şi mi se vede lăuntrul drept chip şi drept trup. Sunt diform. Şi, totuşi, Doamne, ce muzică divină aud în mintea mea! Muzica prozei. Apa dintr-o fântână m-ar vindeca? Că mă trezesc şi, de cum deschid ochii, năvăleşte în urechile mele zgomotul înfundat al oraşului, ca un zvon de şenile de tanc, ca un zvon al războiului, zvon al morţii. Toate vieţile sfârşite sub şenile. Ei, da, merg la baie, dar mă văd în oglindă şi ce afront îmi e înfăţişarea şi nu ştiu ce blestem m-a transformat aşa, într-un ins ofilit şi bicisnic. Ba ştiu, cum să nu ştiu? Ura. Viclenia. Dorinţa gloriei, care mă înghite de viu. Cu cât mai mult triumf dobândesc, cu atât pofta de mărire îmi creşte. Mă transform într-o genune ce se înghite pe ea însăşi. Atât de adâncă a ajuns, încât nu are fund şi din ea nu se întoarce nici un ecou al glasului meu ce imploră. Merg poticnit, de parcă aş avea lănci înfipte în pulpe.
Şi-n baie, în faţa oglinzii, în loc să beau o gură din apa vieţii, deschid un robinet scârţâitor şi-o apă neclară, gălbuie, ce a străbătut kilometri de ţevi din fier ruginit şi din plumb oxidat, picură şi curge anemic şi abia îmi umple paharul folosit ca să mă spăl pe dinţi.
Şi casa mi-e o ploştină. Ca un cuib al unei hidoase făpturi. Al unui păianjen fatal. Al Gorgonei Medusa. Al Graielor. O peşteră tencuită cu pământ înmuiat în balele acestei creaturi spăimoase care sunt eu. Mă urăsc şi pe mine, nu doar pe ceilalţi. Pe mine mai abitir decât pe ei. Şi totuşi, din acest străfund mizantropic şi ursuz şi din ticăloşie, mă scoate celesta muzică a prozei. Iat-o izvorând din orice. Din sinuoasele dungi negre ale oglinzii coşcovite. Din micile fisuri din pereţi. Din tavanul descompus ca de sfrenţie de igrasie.
Ce-i mai rău, nu mă pot absolvi de păcate. Nu mă pot ierta. De iertarea lui Dumnezeu nu-mi pasă.
Da, casa mi-e o mlaştină, un cuib de hidoase amintiri şi totuşi proza izvorăşte din ea ca o lumină din cele cereşti. Îmi îndrept şalele, încerc să mă văd din profil, rotindu-mă câteva grade în faţa oglinzii. Cum să nu mă detest? Spinarea mea scâlciată de cifoză şi lordoză, pieptul concav şi burta enormă, mă fac să par un Quasimodo, o făptură scăpată din coşmarul antedeluvian. Parcă aş purta în spate un fierăstrău cu mii de dinţi ascuţiţi brici, ca o creastă de rinocefal. M-ar putea oare salva demnitatea mâniei mele? Mânia împotriva oamenilor şi-a confraţilor. Din ce s-a născut furia mea? Din frică. Mai bine să nu pomenesc frica, încep să tremur iar.
Port în mine mânia lui Ahile, durerea lui Hamlet, iar frica? N-a fost vreun om sau personaj literar să îndure asemenea angoasă, atâta destrămătoare teamă. Mă atomizează zi de zi, mă spulberă şi mă risipeşte în zdrenţăroasele prăpăstii. Cum să mă adun ca să mai fiu eu însumi? Mă rog cu vorbele poetului: mie redă-mă! Mă uit la ceilalţi, ce fericiţi trăiesc, feriţi de spaimă şi durere, dar strigă şi se vaietă de la vreo înţepătură, patetici ca actorii agăţaţi de rampa scenei, cu priviri goale suite spre tavan, urmând convenţia că tavanul teatrului e cerul. Mă rog, mă rog şi iar mă rog. În zadar. Însă egală fricii mi-e pofta de mărire.
Ah, era unul Cioran într-o vreme, am auzit că azi celebru la Paris, incapabil să ducă un gând până la capăt. Blocat ca într-un zid de care n-a putut să treacă, numit de el Neant, blocat să înţeleagă şi să guste acidul adevăr. A rămas în tărâmul călduţ şi drăguţ al negărilor conveniente şi se credea lucid şi răzvrătit, el, un biet cordial amic de convorbiri sleite, şi cu verb mort, al naivilor lumii.
Eu, cu verbul meu incandescent despic ca din ascuţişul unui paloş de foc minciuna şi prefăcătoria şi bestialitatea acestui univers. Lume? Gloată! Lume a brutalităţii răspândite de-a lungul şi de-a latul ei ca un surâs pe-un chip inocent. Pentru a ne înşela, desigur, dar eu nu mă las păcălit. Un plan diabolic voiesc să coacă mintea mea, ca să-i întorc înmiit dispreţul lumii. Da, am răspândit dispreţ şi ură şi ura şi dispreţul plebei se întorc asupra mea. Minte-ngustă, gloata nu înţelege avântul meu divin împotriva făţarnicului ditiramb al confraţilor mei şi asupra răpănoasei prigoane aruncate de Dumnezeu peste noi. Acel bicisnic Cioran n-a fost măcar dotat să se revolte. Şi a trăit bine la Paris, lipsit de nevoi şi conflicte. Şi, auzi tu, e celebru! Aşa mi-a zis deunăzi cineva. „E celebru. Nu ca tine!”. Ce sfruntare! Întâi crezusem că spune că nu e celebru ca mine, „e celebru, dar nu ca tine”, însă inflexiunea ironică a vocii lui m-a adus cu picioarele pe pământ. Nu sufăr să fie lăudat cineva în faţa mea. Acuza-mă-vor de megalomanie.
Şi-apoi, un erbivor îndrăzneşte să stârnească un leu. Sunt Sfinxul, sunt o enigmă pentru ei, nu mă vor înţelege niciodată. Ce ironie-a sorţii. Să te naşti geniu şi să nu se găsească pe scoarţa întregului pământ un om atât de brav şi înţelept, încât să te-nţeleagă. Ferice de lălăitorii menestreli. Ei doar au stele cu noroc. Ei au moştenit lumea. Lor le-a fost dată, unor nevolnici văduvi de gând şi spirit, cocoţaţi pe muntele superficialităţii celorlalţi, unde sunt aplaudaţi în aer liber.
Dar gata cu înverşunarea mea. Dispari, chipule din oglindă. Fugiţi, gânduri, departe, purtând ura mea dincolo de îngrăditura craniului meu. Să se izbească de zăplazul craniilor lor şi să-l spargă, să le iasă creierii din cap ca şi când, trântiţi la pământ, capul le-a fost zdrobit ca la şerpi de un bocanc ţintat. Ce vor scrie pe mormântul meu? „Aici zace în somnul său de veci mizantrop, misogin şi hulitor, Eugen Barbu”. Sper să nu le vină ideea să adauge: „robul lui Dumnezeu”. Eu nu sunt robul nimănui. De aceea n-am suferit salutul ardelenilor: „servus”, adică „servitorul tău”. Să-şi fie servitori unii altora ei. Să se îndoape cu servilismul şi umilinţa lor, de altfel fariseică. Dar pot adăuga pe ferpar: „şi xenofob”. Deşi xenofobia mea n-a fost reală, n-am simţit-o, ci am folosit-o ca pe-o armă. Însă ştiu toţi că astfel de arme sunt primejdioase. La fel au folosit-o naziştii şi uite unde s-a ajuns. La milioane de morţi putreziţi în pământ. Chiar şi eu mă cutremur, oricât de nesimţitor sunt.
Am zile când sunt aproape inert, când instinctele bazice îmi suprimă tulburarea. Aşa, într-o după-amiază, Marga a crezut că trăiesc monstruos emoţiile unor scene de film, pe când mă uitam la tv. Dar în acelaşi timp mâncam şi nu simţeam decât hulpava chemare a foamei. Sunt cu mult mai complex decât un personaj literar. El posedă o singură trăsătură, exacerbată. Asta face ca scrierea să pară mai dramatică decât viaţa, mai intensă. Dar eu sunt om, am grămezi de cusururi mici şi mari, distribuite egal în personalitatea mea. Unele concurează cu altele să iasă la suprafaţă, dar nu îmi limpezesc fiinţa şi de aceea sunt greu de înţeles ca om, sunt o enigmă, sunt Sfinxul.