Iub a oftat și eu am știut că se gândește la altcineva. Nu putea fi vorba nici de soția lui și nici de amantă, cu ele eram obișnuită, nu ofta el niciodată din cauza lor, așa că l-am întrebat direct. Mi-a fost puțin frică de răspuns, dar am riscat:

– A, nimeni, adică nimeni în mod special, a zis Iub și apoi a tăcut.

– Totuși…, m-am pisicit eu și m-am culcușit mai bine în brațele lui.

– A venit azi o doamnă la birou, mi-a explicat el. Ceva banal, o moștenire, nimic complicat. Am trimis-o la fete, să-i facă actele, nu era ceva pentru mine. Doar că era foarte mioapă.

– Frumoasă? Tânără? Mmm… disponibilă?

– Da, da și da, dar pe mine m-a fascinat miopia ei. Purta niște ochelari… funduri de sifoane e puțin spus!

– Sărăcuța…

– Da, îi era greu. Chiar și cu ochelarii ăia, când a fost nevoie să semneze, aproape c-a atins hârtia cu nasul. M-a fascinat.

– De ce?

– Mereu mi-au plăcut femeile cu ochelari. Cu cât au dioptrii mai mari, cu atât mă atrag mai mult. Când le scoți ochelarii, rămân aproape oarbe. Sunt foarte vulnerabile! Asta mă excită puternic. Mă stârnește foarte ciudat, ca nimic altceva.

– Nu mi-ai mai spus asta.

– Păi, îți spun acum. Ție îți spun totul, doar știi. Dintotdeauna am visat să fac sex cu o oarbă. Dar de unde să scot eu oarba, ia spune-mi tu, Neghiniță?

Nu i-am răspuns, doar am gângurit cum știam că-i place și l-am întărâtat, ca să mă ia din nou și din nou, apoi să doarmă și să plece de la mine odihnit, golit și fericit, că doar de aia exist. În timp ce îi țineam capul la sân m-am decis, repede și fără regrete: aveam să devin oarba lui. Iub merita asta. Iub merită orice.

A plecat a doua zi de dimineață, după micul dejun, cum pleacă el întotdeauna. Nu pierde niciodată timpul, doar are pe cap și biroul, și familia, și pe Mona cu băiețelul ei (cu ce e Iub vinovat că nevastă-sa n-a fost în stare să-i facă decât două fete?), iar imediat ce-a ieșit pe ușă am început să lucrez la plan. Am făcut curat, cumpărături cât pentru două săptămâni, am băgat sub pat cam toate obiectele inutile de prin apartament și am deconectat televizorul de la curent și de la internet. Aveam astea două săptămâni la dispoziție, că Iub îmi face doar două vizite pe lună, cum mi-a spus de la bun început (îl iubesc complet, total. E singura ființă umană care nu m-a mințit niciodată); două săptămâni nu par așa mult timp, dar pentru ce-mi propusesem eu, ar fi trebuit să fie numai bine. Și au fost.

Am coborât seara toate jaluzelele și am tras bine draperiile, apoi am închis telefonul, că tot nu mai aveam nevoie de el, mi-am făcut două senvișuri calde – ultimele – la aparat, le-am mâncat și m-am culcat. Știam că urma o noapte grea, dar mai știam că prima zi va fi cea mai grea dintre toate, așa că m-am străduit să dorm forțat, cum am învățat acolo. A durat câteva ore până să adorm.

Când m-am trezit, era întuneric. Visasem mult, eram transpirată, nu știam unde mă aflam. Am rămas cuminte în așternut, am respirat lent și profund, mi-am amintit totul. Aveam două săptămâni de beznă. Mi-am zâmbit. Doar eu puteam face asta.

A fost greu. Tentația de a deschide ochii a fost foarte mare în prima parte a primei zile și din ce în ce mai mare în a doua parte: mă plictiseam. Aș fi ascultat măcar muzică, dar îmi interzisesem asta de la bun început, așa că am căutat într-un sac vechi din dulap andrelele și niște ghemuri de lână, care deja miroseau urât, și m-am pus pe tricotat. Nu-mi păsa ce iese. Oricum urma să destram tot, când terminam ghemurile, și s-o iau de la-nceput. Aveam timp, destul timp, foarte mult timp, aveam tot timpul. Important era să-mi reziste mintea, că de corp eram sigură.

Nu-mi amintesc când a început, dar în mod clar trecuseră primele zile, poate două, poate trei sau patru; nu mai țin minte. Primul simț care mi s-a trezit a fost mirosul. În liniște și întuneric, am început să simt în mod diferit mirosul fiecărei camere din micul meu apartament. În dormitor mirosea a cald, în living mirosea a praf, în bucătărie mirosea a gunoi, în baie mirosea a fum de țigară, în debara mirosea a picioare murdare. Pe urmă am început să disting mirosul fiecărei mobile. Când deschideam frigiderul, eram uimită de forța cu care mă izbeau mirosurile conservelor de acolo. Când mă culcam, iar mă șoca imensa diferență dintre mirosul pernei mele și mirosul pernei lui Iub: parcă cele două perne aparțineau unor specii diferite! Cele mai groaznice mi s-au părut mirosurile cremelor mele, ale șamponului și ale pastei de dinți. Înfiorătoare, agresive, lipsite de cel mai elementar bun-simț, pe care toate obiectele îl aveau, mai mult sau mai puțin. Pe lângă mirosurile lor, chiar și mirosul bancnotelor din portofel părea aproape civilizat, deși la început mi se păruse și acela foarte puternic. În cele din urmă, în timp ce-mi făceam exercițiile de yoga – din ce în ce mai grele și mai lungi, că măcar ele îmi mai umpleau timpul – mi-am dat seama cât de diferit miros părțile corpului meu. Nu trebuia să ajung cu nasul peste tot, ca o contorsionistă, era suficient să îmi așez palma pe o bucată anume de piele și apoi să o miros. Eram făcută din bucăți, iar bucățile miroseau foarte diferit, de parcă fiecare venise de altundeva, din alt corp.

Apoi mi s-a trezit pipăitul, și în cele din urmă auzul. Chiar dacă eu am avut dintotdeauna un auz cu mult mai bun decât alți oameni, și chiar dacă anii de acolo mi l-au ascuțit și mai tare, acum a fost altceva. Alt nivel, pur și simplu. Prin pereții blocului mi-am auzit aproape toți vecinii, nu numai vorbind, făcând dragoste sau sforăind, dar și respirând. Am învățat să-i recunosc, pe fiecare în parte, după sunetul respirației. Apoi am început să aud sunetele din afara blocului; pe toate. Înainte nu auzeam decât ambulanțele, motocicletele și mașina de înghețată, dar doar dacă mă concentram să le acord atenție. Acum aud și zborul porumbeilor.

A doua săptămână a fost foarte frumoasă, de fapt. În mine creștea dorul de Iub, ca de obicei, dar în același timp eram fascinată de noua mea lume și adunam descoperire după descoperire. Nu-mi venea să cred ce săracă fusesem înainte, ce oarbă eram când vedeam. Cât de multe lucruri îmi rămăseseră necunoscute, câți stimuli pierdusem, câte informații trecuseră pe lângă mine ca pe lângă o statuie de piatră, rece și nesimțitoare! Acum eram vie, acum eram viață. Înțelegeam tot.

Când i-am deschis ușa lui Iub, am știut că e obosit, tracasat, că mă dorește și că nu îi este foame. I-am spus ce lucrasem pentru el în aceste două săptămâni și l-am simțit foarte excitat și foarte curios, dar n-am alterat rutina noastră, așa că întâi l-am băgat în cadă și l-am spălat cu grijă, ca la început și ca totdeauna. Apoi l-am dus în patul nostru și l-am lăsat să mă ia cu lăcomie, cum știusem că va face, și apoi să-mi mulțumească în șoaptă, cu gura lipită de urechea mea. Era fericit.

Eu muream de îngrijorare. Ceva în mirosul lui Iub nu era bine, nu era bine deloc. Speram că mă înșel, aș fi dat orice să mă înșel, l-am rugat chiar și pe Dumnezeu să mă înșel, deși eu nu mai cred în El de atunci. Dar, ca și atunci, El n-a avut timp de mine. Niciodată n-are. Mi-am pus capul pe pieptul lui Iub și am ascultat. Acolo înăuntru era moartea. N-am plâns. Îmi venea să plâng ca o țărancă, să urlu, să-mi smulg părul din cap, să mă tăvălesc pe jos și să fac încă mai urât de atât, dar n-am făcut nimic. Mi-am ținut lacrimile, mi-am păstrat ochii închiși și uscați. I-am ascultat lui Iub vorbele de dragoste, l-am stârnit și l-am mai primit de două ori, ca orice femeie bună, apoi l-am ținut în brațe până a adormit. Eu am rămas trează, cu ochii închiși, ca să mă gândesc la ce aveam de făcut de-acum înainte.

Nu era vorba numai de Iub. Era vorba și de cele două fete ale lui, și de nevastă-sa, și de Mona cu micul ei Filip, și de birou, cu stagiarele de acolo; era vorba de mulți oameni. Și era vorba și de mine, desigur: cu mine ce avea să se-ntâmple? Până la urmă, toți oamenii de aceștia din viața lui Iub se aveau unii pe alții și urmau să se ajute, dar eu? Eu îi știam pe toți, dar de mine nu știa nimeni. Eram nimic, neant.

Cât am stat închisă, de la 18 la 30 de ani, am scris câteva mii de scrisori. Am primit câteva sute de răspunsuri și o singură vizită. Avocatul care mi-a răspuns la scrisori și m-a vizitat la vorbitorul închisorii era interesat să scrie o carte, iar cazul meu era desigur cel mai potrivit pentru a deveni subiect de roman: adolescenta care și-a ucis părinții! Dar eu nu mai eram demult adolescenta aceea, pentru că pușcăria transformă oamenii, acolo înăuntru fiecare devine o persoană complet diferită față de cea care-a intrat; mă refer, desigur, la ucigași, la cei cu pedepse mari, pentru că hoții și găinarii nu se schimbă deloc. Avocatul s-a îndrăgostit de mine și eu de el, iar când am ieșit m-a luat în viața lui și așa am devenit Iub și Neghiniță. Eu n-am putut să-l iau în viața mea, pentru că nu aveam o viață, dar am construit una cu ce mi-a oferit el: apartamentul, banii de mâncare, două vizite pe lună și un manuscris. Mie mi s-a părut corectă oferta lui, pusă pe masă fără fasoane și fără minciuni: el nu are talent literar, iar eu am. Cartea va fi a lui, în schimbul vieții pe care mi-o dă. Am acceptat imediat și nu am regretat niciodată. Până acum.

Ce să fac? Iub mai are un an de trăit, poate un an și jumătate, cu mult noroc. Se va chinui, va suferi mult. Îi va chinui cu boala lui și pe cei pe care-i iubește, că așa sunt bărbații puternici, cad total în fața durerii și disperării, n-au forța unei femei. Eu n-am clacat în atâția ani de pușcărie, dar el va claca într-o săptămână de spital, maxim într-o lună. Nu pot permite asta. Îl iubesc. O să-mi asum responsabilitatea. Nu-l voi lăsa să se chinuie, să își piardă demnitatea în fața femeilor lui, a fetelor și a lui Filip. Îl voi ajuta eu să treacă Dincolo, apoi va trebui să dispar. Nu va fi greu, acolo înăuntru am învățat cum se face. Oricum, acolo înveți totul și chiar mai mult.

Mai rămâne chestiunea banilor și a pașaportului. Am să-l rog pe el să mi le rezolve și o va face cu mare, mare plăcere, că de când mă roagă să mergem într-un week-end la Paris, iar eu îl refuz de fiecare dată, de teamă pentru situația lui familială. Acum nu-l voi mai refuza, iar el va fi încă o dată fericit, bietul meu Iub: a convins-o, în sfârșit, pe Neghiniță a lui! Da, iubitule. „We’ll always have Paris”.

– Bună dimineața, Neghiniță! Acum poți să deschizi ochii. Ai fost cea mai perfectă oarbă din univers! Te iubesc mult de tot; azi vreau omletă cu cârnăciori!

– Bună dimineața, iubitule. Gata, i-am deschis.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți ca este autorul acestui text? - Rezultatul votului: