Zgomotul paharului spart, ce aterizase pe ciment într-un moment de euforie în care dialogul interior purtat de Viorel Scutaru începea să se încingă, îi făcu pe ceilalți clienți de la Gardul Verde să se întoarcă spre masa de plastic la care acesta bea de unul singur, pufăind și mârâind din când în când indignat de tot ce-i turuia în cap celălalt Scutaru, vocea aia cătrănită și plină de amar care nu-l lăsa în pace, înveninându-l cu bodogăneala ei inepuizabilă. Zvâcnind pe neașteptate, mâna sa măturase într-o fracțiune de secundă sticla de Ciucaș, paharul cu vodcă proastă alintată de cunoscători iad-în-mațe și albumul jerpelit cu reproduceri după Gerhard Richter pe care Viorel îl purta peste tot de câteva săptămâni, jurându-se că neamțul e un impostor grosolan căruia cu siguranță i-ar fi denunțat găunoșenia, numai de-ar fi găsit pe careva să-l asculte prin cârciumile din Dristor în care își făcea veacul.
Din fericire, sticla de bere nu zburase pe jos, oprindu-se de data asta chiar pe marginea mesei, unde se tolănise leneșă sub privirile tuturor, în timp ce lichidul auriu și-nspumat se scurgea din ea peste cioburile împrăștiate la picioarele lui Scutaru și începea să-i năclăiască șosetele cândva albe vârâte în niște sandale de plajă care ai fi zis că îl însoțiseră pe posesorul lor printr-un lung șir de bătălii din care scăpase de fiecare dată cu viață în chip miraculos.
– Cristoșeii ei de viață, pictore, de câte ori ți-am spus că nu mai vreau sticle și pahare sparte, borâturi și căcat pe clanță la mine în crâșmă? Ce sunt io mă, bătaia voastră de joc? Cât să mai rânesc după voi, derbedeilor, că mi-ați mâncat zilele?
Mariana, care îi disprețuia fățiș pe clienții de la Gardul Verde, însă pe Scutaru îl ura din tot sufletul, începu să urle din rărunchi și să-l înjure din partea cealaltă a barului, unde stătea proțăpită cu mâinile-n șolduri în amuzamentul general.
– N-am vrut, Marianita, n-am vrut, îți jur. Ce morții mă-sii să-i fac dacă mâna asta nu mă ascultă?
– De câte ori n-ai mai pus placa asta, porcule! Ți-am zis de săptămâna trecută, eu nu mai adun cioburi după tine, nenorocitule și-mpuțitule care ești!
– Lasă-l în pizda mamii lui, că nu-i decât un amărât de pahar, trece-mi-l pe notă și mai adu-mi o sută, mormăi Viorel fără chef.
– Ce notă, animalule, ce notă, că iei decât pe caiet de nu știu când. Și io ca proasta ți-am tot dat, am zis că ești infirm și hapciupalitic și mi-a fost mereu milă de tine, alcoolistule. Da’ gata, pân-aici!
Și puse mâna pe măturoiul proptit de una dintre umbrelele sub care mustăceau bețivii cartierului în timp ce își sorbeau tacticos băuturile și trăgeau din țigară-n răstimpuri ca niște bursuci visători. Nu era clar dacă Mariana dă înapoi și va strânge cioburile, iertându-l încă o dată pe Scutaru după un nou tir de sudalme, sau dacă de data asta femeia bondoacă va pune în sfârșit capăt idilei, croindu-l cu sete pe nelegiuit. Simțind pericolul, acesta se ridică în picioare și, cu un gest teatral, își deschise brațele – de fapt, mai mult pe cel stâng, căci dreptul îi tremura cumplit atunci când nu i se bălăngănea pe lângă corpul sfrijit, ca un copil neascultător – și își drese glasul trăgând cu ochiul la asistență:
– Bate-mă, omoară-mă, Marianita, fiindcă am spart un pahar, fără să te gândești că în felul ăsta am irosit mai mult decât o bucată de sticlă fără valoare. Iar dacă nu înțelegi că am pierdut astfel ceva mult mai prețios, ultimele picături din anestezicul pe care mi-l dăruiești, singurul care mă mai consolează, primesc orice. Lovește deci un om fără apărare dacă asta-ți dorești, poate că așa-i cel mai bine, să mor aici, zdrobit de mânia unei gorgone, în locul cel mai drag inimii mele. Să vadă toată lumea și să ia aminte la sfârșitul unui artist damnat. Da, Marianissima, accept, pe urmele atâtor alți bărbați neînțeleși, să fiu victima, țapul ispășitor, fiindcă suntem amândoi niște gnomi nefericiți cărora le-a fost ursit să sufere, iar numele lor e scris cu litere de scârnă în terfeloaga acestei lumi neiertătoare.
Deși mai asistaseră la asemenea monoloage din partea lui Scutaru, toți cei de pe terasă rămăseseră interziși, însă nici un ropot de aplauze, nici o privire înțelegătoare nu urmă acestei reprezentații, poate doar milă și o undă de uimire că pictorul reușise să se adune și să declame fără nici o poticnire discursul învățat parcă pe dinafară, la capătul căruia lui Viorel i se-ntinsese pe față un rânjet biruitor. Ca o turmă de alpaca, clienții de la Gardul Verde își întoarseră la unison capetele către Mariana, în mintea căreia, dacă mai existau îndoieli, decizia fusese luată.
– Tanti Mariana, probleme?
De după colțul coșmeliei de tablă se ivi nepotul patroanei, Mirel, care auzise printre sfârâituri și vălătucii de fum ai grătarului o parte din zbieretele de pe terasă și, recunoscând vocea lui Scutaru, pe care-l știa ca pe un cal breaz, își deplasase corpul mătăhălos către scena improvizată.
– Mârțoaga asta bătrână își bate joc de mine, Mirele mamă. Distrusu’ iar a răsturnat tot ce era pe masă și crede că mă duce cu tâmpeniile lui. M-a făcut iar gorgoană. Cât să-l mai rabd, zi și tu?
Mirel practicase până nu demult scrimă la Steaua, da, în ciuda tuturor aparențelor: scrimă, nu rugby, așa cum ar fi fost de așteptat când îl vedeai, și nu renunțase la cariera sportivă din cauza vreunei accidentări, ci fiindcă își alergase cu floreta antrenorul prin întregul complex sportiv din Plevnei până-l prinseseră câțiva judoka destul de sprinteni înainte să-i găurească acestuia, dacă ar fi să ne luăm după amenințările proferate, scăfârlia. Mirel luase în doi ani vreo treizeci de kilograme, de parcă toată adolescența, de-a lungul căreia fusese chinuit de taică-su cu sportul acela antipatic, nu așteptase decât momentul în care va îmbrăca maieul pătat – și, toamna, un halat de aprozarist rămas de la părintele abuziv – devenind după trecerea acestuia în lumea drepților ceea ce își dorise dintotdeauna: grataragiu și bodyguard de ocazie al Marianei.
Ca orice borțos covârșit de importanța lui, Mirel își mișcă lent și legănat corpul către masa la care Scutaru se așezase și se pregătea să dea pe gât conținutul sticlei pe jumătate vărsate. Ajuns lângă el, își puse mâinile pe masă, atent să evite băltoacele de bere și scrumul devenit o pastă cenușie și împuțită, și îi aruncă printre dinți, îndeajuns de scrâșnit pentru a se face auzit și la mesele vecine:
– Te ridici în momentul ăsta și pleci!
– Hopa, uite că a venit să mă amenințe și cel mai lătăreț organism saprofit din Dristor, încercă Scutaru o jignire bâlbâită dincolo de limita posibilităților intelectuale ale lui Mirel, după care râgâi satisfăcut și scoase un râset gâlgâitor, suficient pentru Mirel să-l tragă cu tot cu scaun până când cei doi se aflau față în față:
– Ți se pare că glumesc, mă treanță?
Și-l apucă de brațul drept, ridicându-l ca pe o paiață și începând să-l târască spre ieșirea din crâșmă în ovațiile bășcălioase ale audienței, după care-l aruncă în stradă, nu înainte să-i dea și un picior în fund.
Disprețul îi era binecunoscut lui Viorel, care, odată ridicat cu greu de pe trotuar, începu să suduie namila care-l umilise, dar când acesta făcu un pas amenințător către el, începu să-și târșâie piciorul șchiop înspre intersecție, întorcându-se de câteva ori să se convingă că Mirel nu vine după el. Nu venea, ci intrase înapoi la Gardul Verde, îndreptându-se către grătarul de unde venea un miros de carne arsă.
Ajuns în dreptul metroului, unde se adunaseră deja drogații din Dristor, Viorel se regrupase și se sforța să facă în mintea lui mai tot timpul buimacă un plan pentru ceasurile următoare. Se căută în buzunare, unde firește că nu găsi decât vreo câteva monede mici cu care nu ar fi putut cumpăra nici un suc – asta dacă pictorul ar mai fi băut în ultimii douăzeci de ani vreo băutură care nu conținea alcool.
Se lăsa noaptea și nu mai era nici un local pe o rază de un kilometru unde Viorel să fie primit și să i se dea pe caiet. Începu să se certe singur în mijlocul străzii și, după câteva mustrări și tirade inutile ale vocii mai limpezi a conștiinței, sau a zdrențelor de conștiință care-i mai rămăseseră, se hotărî să o apuce spre casă.
Se aprinseseră felinarele, care împrăștiau o lumină bolnăvicioasă peste strada principală, așa că hotărî să o apuce printre blocuri, cu toate că pentru o clipă se gândise cum ar fi dacă ar lua-o pe mijlocul Bulevardului Camil Ressu. Îi rămăsese în minte un filmuleț pe care i-l arătase într-o noapte, nimerit către ziuă la unul dintre puținii tovarăși de troscăneală care-l mai suportau, Trofin, un regizor schizofrenic care mai cerșea uneori prin Romană, altfel un cinefil înrăit care viziona filme sau asculta muzică la maxim până când vecinii chemau poliția. În videoclipul acela, un tip care-i semăna destul de bine umbla la bustul gol printr-un pasaj subteran, făcând în cele din urmă praf mașina venită-n viteză care îl lovea în plin la finalul videoclipului, ieșind curat și indestructibil din bușeala care ar fi trebuit să-i fie fatală.
Se așeză pe bordură și își aprinse o țigară, amintindu-și momentul accidentului. Camionul fără numere de înmatriculare dăduse peste el și-l lăsase aproape terciuit acolo înainte de a se face dispărut fără urmă. Trecuseră douăzeci și șase de ani, iar viața lui fusese într-o continuu, vertiginos declin.
În ’87 avea douăzeci și opt de ani și era de vreun an-doi pe val, i se întrevedea o carieră frumoasă, iar la Pitești nu-i lipsea nimic – bărbatul mătușă-sii, Dora, era prim-secretar pe Argeș, iar tânărul pictor avea spatele asigurat datorită intervențiilor lui „nea Puiu”, cum era acesta alintat în familie. Era o perioadă în care Scutaru descoperise, după o expoziție de grup în Polonia, realismul fantastic al lui Beksiński și, având deja consolidată o mică reputație de neoexpresionist cu tușe puternice și „o remarcabilă forță imagistică”, revenise de-acolo decis să nu mai facă nici un fel de compromis.
Inconștient și plin de energie cum era, începuse să lucreze la o serie de picturi post-apocaliptice, aparent golite de elementul uman, care era totuși cât se poate de prezent, comprimat în țesătura de imagini morbide și grotești. În primă instanță, adică în momentul prim al transei pe care o trăia aflat în fața pânzei, trasa ceea ce păreau mâzgăliturile unui mare surmenat, dar apoi revenea cu un fel de înfocare înghețată, îngroșându-le și suprapunând peste desenele acelea care ar fi putut fi schițate de un oligofren imagini care aduceau compoziției noi sensuri, printr-un meșteșug pe care și-l însușise nu fără mari osteneli, adică punând pe foc, sub privirile îngrijorate ale tinerei sale soții, zeci de încercări neizbutite. Așa încât acum, că își desăvârșise tehnica, lucrările ajungeau în final niște palimpseste obsedante în fața cărora și cel mai experimentat privitor era deconcertat și nu știa de unde să le apuce.
Pentru a i se aproba la Muzeul Județean expoziția pe care-o visa, reușise să-i convingă pe ștabii din cultura locală – și mai ales pe unchiul său, care n-avea nici cea mai vagă idee despre artă – că seria de lucrări pe care dorea să le expună sunt reprezentări ale unei lumi nimicite de marele cataclism nazist, invocase ca argument grozăviile pe care le văzuse vizitând Auschwitzul și Treblinka.
Toate bune și frumoase, dar Scutaru plănuise ca vernisajul să fie unul răsunător. Acum că reușise ca lucrările să-i fie acceptate și panotate, iar data dezvelirii fusese anunțată, mai urma doar ultimul act al protestului pe care se hotărâse să-l pună în scenă.
Aproape o sută de oameni au venit în seara aceea de noiembrie, pentru vernisaj se deplasase special de la București un critic faimos cu secrete înclinații homosexuale, care avea o slăbiciune pentru el, Scutaru îmbrăcase un cămeșoi alb și-și legase la gât o eșarfă roșie, iar cât timp lumea s-a adunat în așteptarea discursului de introducere (criticul era cunoscut pentru expozeurile sale care uneori se întindeau pe multe zeci de minute), Viorel a băut o jumătate de sticlă de țuică (jumătatea rămasă, pentru că avusese nevoie să se încurajeze și-nainte de a pleca de acasă) și s-a închis în toaletă, unde și-a făcut conștiincios mai multe tăieturi pe braț cu un ciob de la sticla pe care, odată terminată, o spărsese în grădina din spatele muzeului, tăieturi îndeajuns de superficiale cât să dea drumul câtorva firicele de sânge, dar care să nu-i pună viața în pericol, cel puțin nu în cele treizeci și cinci de minute ale expunerii.
Pe scurt, în timpul lungului discurs ținut de invitatul său nebănuitor, Scutaru a stat nemișcat în stânga acestuia, liniștit și aparent pătruns de importanța momentului. Acțiunea avea loc chiar în dreptul lucrării centrale a expoziției, de doi metri pe un metru și jumătate, intitulată „Ultimul coșmar al Holocaustului”. Cu cât minutele treceau, de sub mâneca dreaptă a pictorului picăturile de sânge se scurgeau în ceea ce deveni curând o mică băltoacă pe care cei prezenți, inițial foarte atenți la discurs și cufundați cum erau în atmosfera sobră și în paharele de Cotnari cu care fuseseră serviți, începură să o înregistreze cu uluială. În toată încăperea nu se mai auzeau decât cuvintele pline de erudiție ale criticului și, din când în când, picurii ce se adunau cu un pleoscăit intermitent la picioarele tânărului artist, ce părea transportat din mijlocul întregului eveniment.
Reacția publicului îngrozit a fost să părăsească expoziția, așa că, unul câte unul, toți cei strânși în sala muzeului au ieșit în deplină tăcere, spre stupoarea vorbitorului, care nu înțelegea, captivat de propriul discurs, ce se întâmplă. Când încheie, criticul se îndreptă către Scutaru, căruia îi întinse mâna pentru a-l felicita, iar acesta, foarte palid și totuși radiind de încântare, i-o prinse și nu-i mai dădu câteva zeci de secunde drumul, mânjindu-i cămașa și sacoul făcut pe comandă la Casa Modei, până când înțelese, coborându-și privirea către lăcșorul strâns pe pardoseală. Se smulse cu un amestec de buimăceală și crescândă neliniște din strânsoarea lui Viorel și-i șopti:
– Acum chiar ai făcut-o lată. Nimeni n-o să te mai poată salva după asta.
Cuvinte care se dovediseră de o exactitate necruțătoare. Nu doar că expoziția fusese strânsă a doua zi, dar scandalul se răspândise în oraș cu repeziciune, cu toate că nici unul dintre cei prezenți, exceptându-i pe inevitabilii ciripitori, nu era tocmai dornic să vorbească despre ce se-ntâmplase acolo, decât poate în cercurile în care se simțeau cât de cât în siguranță, convinși că vor avea ei înșiși de suferit și numai pentru că veniseră nebănuitori și asistaseră fără voia lor la grozăvia pusă la cale de Scutaru.
Nimic nu îl mai putuse salva pe Viorel. Discuția avută cu unchiul său în biroul acestuia de la Comitetul Județean de Partid nu lăsase nici un dubiu în legătură cu urmările. Lățescu, ce încetase din acel moment să mai fie pentru Scutaru „nea Puiu”, urlase la el un sfert de oră și, simțindu-și propria funcție în pericol, își luase mâna de pe el, explicându-i furios că de-acum e pe cont propriu.
Câteva săptămâni mai târziu, când ecourile întregii istorii se mai stinseseră (timp în care soția lui, Amelia, fusese dată afară din postul pe care-l avea la Bibliotecă) și părea că repercusiunile frondei sale „imbecile și egoiste”, cum îi strigase ea într-o seară, trezindu-le pe cele două fetițe pe care le aveau împreună, nu vor fi chiar atât de grave, nenorocirea s-a prăvălit ca un bolovan peste Viorel, care încă își savura triumful. Era într-o după-amiază de marți, pictorul se întorcea de la Alimentara când un camion îl lovi din plin pe trecerea de pietoni, după care se făcu nevăzut. Securiștii fuseseră îndeajuns de omenoși să nu-l omoare, însă nici nu fusese doar un acroșaj minor care să-l bage în sperieți sau să-i dea o lecție.
Accidentul îl lăsase cu partea dreaptă a corpului inertă, iar după lunile petrecute în spital și perioada de recuperare, rămăsese cu mâna, mâna cu care picta, beteagă, un membru aproape străin, veșnic nedumerit, cu sensibilitatea unui butuc. Cât despre piciorul drept, nici acesta nu-și mai revenise vreodată, Viorel rămânând șchiop – încă putea merge, dar șontâcăit și nesigur, iar asta nu se mai putea îndrepta, leziunea nervilor spinali fiind ireversibilă.
Amelia îl mai suportase o vreme după ’90. Copilele erau încă mici, Viorel le iubea și se purta afectuos cu ele în pofida declinului său, iar ea își păstrase o speranță incertă că soțul ei o să-și revină; de dragul lor începuse cu mari eforturi să picteze cu cealaltă mână, dar rezultatele erau decepționante. Foștii colegi, care îl părăsiseră instantaneu, se prefăceau și după schimbarea regimului că nu-l mai țin minte, câțiva pomenindu-l uneori ca pe un tip talentat care se distrusese singur, iar el nu se regăsea nici în pictura neo-ortodoxistă ce iradia din jurul Galeriei Catacomba, nici în conceptualismul silnic în care prosperau ready-made-urile și instalațiile prin care artiștii cei mai adaptați la noul sistem încercau să recupereze, cu sprijinul generos al unor burse „din afară”, treizeci de ani de artă occidentală.
O duceau greu, din când în când Viorel reușea să mai vândă câte o lucrare în care nervul lui de altădată se reactiva în mici eboșe lipsite însă de coerență și de dibăcia pe care o pierduse odată cu păgubirea mâinii drepte. În 1991, mama lui a făcut al doilea infarct – au găsit-o moartă în căsuța ei din Bascov după două zile în care nu le răspunsese la telefon. În ’93, la câteva luni după ce Iliescu a ieșit din nou președinte, Renata împlinise opt ani, iar Mariela, șapte. Chemată de părinții ei, stabiliți în America după prima Mineriadă, Amelia a stat pe gânduri o vreme și a ales să-i urmeze. Viorel n-a înțeles nimic din ce i se întâmpla. Rămas singur, a decis să-și cumpere, cu banii luați pe apartamentul de la Pitești, o garsonieră în București, iar pe fete le-a revăzut de-abia în 2000 – erau deja niște tinere domnișoare din Minnesota care se uitau la el ca la un Caliban. Întâlnirea a fost dureroasă pentru toată lumea și nu s-a mai repetat.
După ce termină și ultima țigară din pachetul de Plugarul, pe care îl mototoli posomorât, se ridică anevoie de pe bordură și o apucă împleticindu-se pe aleile murdare dintre blocuri. Garsoniera confort doi în care locuia, la penultimul etaj al unui bloc de pe Drumul Murgului, peste drum de cimitir, nu avea yală, motiv pentru care ușa era tot timpul deschisă, de ce s-ar mai fi obosit să o schimbe, pentru el nu avea nici o importanță dacă intra cineva cât e plecat, oricum n-ar fi avut ce să-i ia. Se mai trezea uneori cu câte un boschetar sau cu vreun drojdier mahmur din cartier dormind pe jos, îi era totuna, posibil să-i fi adus chiar el în ziua precedentă și să fi uitat – atâta timp cât aveau la ei ceva de băut erau bineveniți, iar dacă nu, amenințarea cu un cuțitoi pe care-l ținea ascuns în bazinul de la toaletă îi descuraja și pe cei mai curajoși care s-ar fi gândit să se mute în locuința lui minusculă.
Pregătit să urce, ca de atâtea alte ori, pe scări, ascensiune care se lăsa uneori cu câte o oprire sau două pe parcurs, însoțite de câte un pui de somn pe cimentul rece, rezemat de balustradă sau, în situații mai norocoase, pe preșul vreunui vecin, Viorel descoperi că liftul mergea.
Coborî la 7, lăsând ușa de metal să se trântească în spatele lui și se îndreptă spre sanctuarul pe a cărui intrare desenase cândva un guzgan cu bască proletară din botul căruia ieșea o bulă în care scrisese cu litere tremurătoare Lăsați orice speranță. Dădu ușa de perete și, încă dinainte de a apăsa pe întrerupător, băgă de seamă că cineva îl aștepta în întuneric. Individul ședea țeapăn pe scaunul de la geam, luminat printr-o fantă a jaluzelei de o rază oblică venită de la luna plină de-afară. O mică speranță se arăta la orizont pentru gâtlejul lui însetat. Aprinse lumina.
– Bună seara, Viorel, te așteptam.