‒ Am venit aici pentru liniște, a zis Paul.
Stătea cu spatele sprijinit de tăblia patului și cu ochelarii de dormit ridicați pe frunte. Clara și-a tras cearșaful de pe față și a scos dopurile din urechi. Au ascultat amândoi zgomotul făcut de copii. Alergau dintr-un capăt în celălalt al holului, țipând și râzând.
‒ Pe site scria că nu sunt primiți copiii, a zis Clara.
Erau cazați într-un castel din apropierea Covasnei, în prima lor excursie de când fusese anunțată pandemia. Meritau răsfățul ăsta, după prea multele luni de inactivitate și pentru că oricum săriseră peste voiajul de nuntă, din cauza restricțiilor.
Începuseră ziua cu o drumeție prin pădurea care împrejmuia domeniile castelului. Aleseseră un traseu de doar patru kilometri, dar care după aproape două ore de mers nu părea că se mai termină. Înaintaseră având grijă să facă zgomot, deoarece în pământul noroios descopereau tot mai multe urme de urși. Paul luase un băț de jos și din când în când lovea cu el trunchiurile copacilor. „Să nu cumva să fugi dacă întâlnim vreun urs, o atenționase pe Clara. Stăm pe loc și doar dacă vine spre noi ridicăm brațele în sus și facem gălăgie.” Citise despre asta pe vremea când încă mai putea să participe la competiții de alergare pe munte. Cu toate că se gândeau să se întoarcă, s-ar fi adâncit și mai mult în pădure dacă n-ar fi întâlnit un bărbat care curăța de noroi și frunze șanțurile de scurgere așezate de-a curmezișul drumului, la intervale de câteva zeci de metri. „Ați greșit traseul, le spusese. Dacă mergeți tot înainte, ajungeți în Vrancea.” Reveniseră la castel obosiți și înfometați, dar binedispuși în continuare. Erau deciși să nu lase nimic să le strice timpul ăla rezervat doar pentru ei. La restaurant se luptaseră cu o porție mare de tocană de cerb, salată de rață afumată și prăjituri cu prețuri exorbitante, apoi trecuseră pe la recepție, pentru a face rezervare la saună în aceeași seară. Se retrăseseră în dormitor, cu intenția să doarmă, așa cum plănuiau să facă în fiecare după-amiază.
Copiii se loveau de pereți și de uși, fără a se opri din țipat.
‒ Până la urmă, doar de-aia am făcut rezervare, a zis Clara. Pentru că am văzut chestia asta, că nu poți aduce copiii cu tine.
‒ Da, dăm o grămadă de bani, dar îi dăm pentru liniște.
‒ Poate că au schimbat regulile acum, din cauza pandemiei. Oricum, nu e normal. O să fac o plângere la recepție. Să le spună ălora să-și liniștească plozii. Nu suntem noi obligați să-i suportăm, pentru că n-au știut să și-i educe.
‒ Să-i facă să tacă, altfel stau eu de vorbă cu ei.
Au coborât cu regret din paturile înalte și moi, s-au îmbrăcat și au ieșit din cameră. Copiii nu mai erau pe hol, dar se auzeau, la fel de zgomotoși, cum alergau pe scări. Clara s-a oprit la recepție. Paul a așteptat-o afară, pe un scaun de lângă lacul din fața castelului.
Era spre sfârșit de aprilie și nimic nu arăta și nu se simțea ca un început de primăvară. Câteva urme de zăpadă se mai vedeau încă pe la marginea gazonului din spatele castelului. Li se spusese că locul arăta cel mai bine când ningea și se așeza un strat de zăpadă suficient cât să susțină săniile trase de cai. O experiență ca în povești, îi asigurase administratorul. „Trebuie neapărat să revenim la anul, în perioada ninsorilor”, stabilise Clara. Nu puteau avea deocamdată parte de experiența aia, dar puteau să aibă liniștea pentru care veniseră în primul rând. Cât stătuseră închiși în casă, telefonaseră de nenumărate ori la poliție, din cauza vecinilor prea gălăgioși, a muzicii date la maxim care-i obliga să închidă toate ferestrele și să-și îndese dopuri în urechi, să poată citi vreo carte. Ei aveau grijă să nu deranjeze pe nimeni. Și-ar fi dorit ca nici ei să nu fie deranjați.
Un puști cam de cinci ani, în orice caz prea mic să fie înscris la școală, lua câte-o piatră albă dintre dalele de pe marginea lacului și o arunca în apă. Era ceva obscen și violent în felul cum se spărgea suprafața până atunci perfect netedă a lacului și-n clipocitul produs de pietre.
‒ Nu e frumos ce faci.
Dar sfertul de om, după ce s-a uitat la el câteva momente, s-a întors cu spatele și a cules altă piatră. O sfidare. Era prea mult. Paul s-a dus și l-a prins de braț. Ochii măriți, colțurile buzelor și sprâncenele zvâcnind tot mai puternic.
‒ Nu e voie.
Unul dintre alintații ăștia care n-au fost învățați să asculte de nu, s-a gândit Paul. Abia atunci și-a dat seama că puștiul va începe să plângă. Și a început. Niciun strop de umezeală pe la ochii lui, doar sunetul ăla de plâns prefăcut ieșindu-i pe gura fără un dinte în gingia de sus. Probabil cel mai enervant sunet din lume. I-a scuturat brațul până ce a dat drumul pietrei, abia pe urmă l-a lăsat în pace. S-a așezat înapoi pe scaun. Puștiul s-a așezat și el, de parcă s-ar fi decis să-și facă acolo nevoile. Strângea din pumni și urla cât putea de tare.
Părinților nu le-a luat mai mult de câteva secunde să împingă ușa cu disperare, să alerge spre ghemul urlător și să-l ridice în brațe, să-l pipăie pe toate părțile. În timp ce se pregătea de inevitabila confruntare, Paul i-a urmărit cu atenție. El slab și înalt, cu părul și barba scurtă de culoarea ierbii la sfârșitul toamnei, blindat în haine de afacerist care nici în vacanțe nu se poate relaxa cum trebuie. Ea c-un cap mai scundă, cu părul vopsit castaniu și pieptănat drept, cu fața probabil atrăgătoare cu puțini ani în urmă, pe când acum, dacă o acopereai cu haine mai puțin scumpe, ar fi fost ușor de confundat cu vreuna dintre cameristele obosite ale castelului.
Brațul puștiului, cu arătătorul întins, s-a îndreptat spre Paul. Măcar nu mai țipa. Privirile părinților și a doi chelneri care urmăreau scena de lângă ușa clădirii l-au fixat încruntate și întrebătoare.
‒ Lua pietre de acolo, de lângă borduri, și le arunca în lac. Am încercat să-i spun că nu e frumos.
Nimeni nu a părut convins. Dar nu era problema lui, nu simțea nevoia să explice mai mult. Ăia doi puteau să-și ia odrasla și s-o pupe mai departe în fund, n-avea să-i convingă el că greșeau cu ceva.
‒ Frumos ar fi fost ca dumneavoastră să ne fi arătat nouă, a zis femeia. Nu să certați copilul. L-ați speriat.
Bărbatul își strângea urmașul în brațe de parcă i-ar fi fost frică să nu i-l atingă cineva. Paul ar fi putut să răspundă, dar asta ar fi escaladat sigur într-o ceartă. Femeia părea genul ăla. Scandalagioaică. Și oricum el nu încerca să le demonstreze nimic, voia doar liniște.
‒ Copilul trebuie supravegheat, nu s-a putut abține până la urmă. Lacul pare destul de adânc, mai sunt și alte pericole pe aici.
‒ Ce este asta, o amenințare?
‒ Amenințare? a repetat bărbatul, ca pentru a cere o traducere.
Pusese accentul pe primul e și ț-ul sunase ca un ts prelung. Un străin, desigur, s-a gândit Paul. Nevastă-sa nu i-a răspuns, dar a făcut un pas în față. Sfidătoare, gata de confruntare. În alte circumstanțe, ar fi apreciat-o pentru asta.
‒ Nu am vrut să sune așa, a zis el. Sunt convins că băiatul n-ar fi aruncat cu pietre dacă erați aici. Atâta tot. Haideți să nu facem scandal, am strâns deja prea mulți spectatori.
Unul dintre chelneri a început să șteargă praful de pe un stâlp, celălalt să aranjeze un scaun, un cuplu de tineri și-a continuat deplasarea până la cea mai apropiată masă. Clara a deschis ușa și s-a apropiat de Paul în timp ce studia întrebătoare scena, încercând să-și dea seama ce se întâmplă. Trupul până atunci încordat al femeii s-a relaxat.
‒ Nu era treaba dumneavoastră, i-a zis lui Paul.
A pus mâna pe spatele bărbatului și l-a împins pe ușa ținută de un chelner. De pe umărul lui taică-su, lui Paul i s-a părut că puștiul îl privea atât de sfidător, că la fel de bine i-ar fi putut arăta degetul mijlociu.
‒ Să-i văd eu cum se descurcă cu el în maxim zece ani, i-a zis Clarei.
Era un fel de răzbunare cu bătaie lungă, la care nu trebuia să asiste pentru a simți satisfacție.
‒ Dar ce s-a întâmplat?
Paul i-a povestit și au fost amândoi de acord că trăiau vremuri în care oamenii nu mai păreau în stare să-și crească bine copiii, că vor urma niște generații de inadaptați social, că acele palme primite la nevoie de la propriii lor părinți îi învățaseră să fie ascultători și respectuoși. Era doar unul dintre multe lucruri cu care amândoi erau de acord. „Cât de norocoși putem să fim că niciunul nu ne dorim copii”, spunea Clara din când în când și a repetat-o și de data asta.
Începuse să se însereze. S-au dus în camera lor, s-au schimbat în halate și-au urcat dealul din spatele castelului, până la sauna pe care li se spusese c-o aveau la discreție oricât puteau să reziste – probabil o compensație din partea administratorului pentru că fuseseră treziți din cauza gălăgiei.
‒ Așa vreau să fie mereu, a zis Clara în timp ce trupurile dezgolite li se topeau pe prosoapele de pe băncile saunei. Doar noi doi.
S-au atins doar puțin cu vârfurile buzelor și s-au strâmbat, din cauza transpirației sărate.
‒ Dar nu ne înțelege nimeni, a zis Clara.
‒ Că parcă ar trebui să ne intereseze. Sunt viețile noastre și facem ce vrem cu ele. Nu suntem obligați să facem copii pentru că așa vrea maică-mea sau ai tăi sau oricine altcineva. Să-și vadă fiecare de-ale lor.
‒ Nici nu știi cât de mult te iubesc. Pe amândoi vă iubesc.
Clara s-a întins și a tras ușor de penisul ud și moale ca brațul unui nou-născut.
‒ Nicio șansă, în zăpușeala asta, a râs Paul și a mai împrăștiat puțină apă peste pietrele vulcanice din jurul sobei pe lemne.
S-a auzit un sfârâit prelung și mica încăpere s-a umplut cu aburi. În lumina flăcărilor din sobă, pielea celor doi arăta ca o coajă de portocală în ploaie. Au tras pe gură aerul devenit aproape prea încins.
‒ Știi că ți-am mai povestit eu despre Mela, a zis Clara.
‒ Colegă-ta de liceu.
‒ Și, mulți ani, prietena mea cea mai bună. Nu vrea să o spună direct, dar sunt convinsă că-i pare rău că a născut.
‒ Păi mna, dacă și-a imaginat că așa îl păstrează pe bărbat-su… Nu e singurul caz de genul ăsta de care aud.
‒ Nu, nu-i asta. Regretă că a născut, în primul rând pentru că a născut natural, că n-a făcut cezariană. Copilul a distrus-o fizic. Aproape cinci kilograme. Să scoți cinci kilograme pe păsărică, tu îți dai seama? Groaznic!
‒ De ce n-a făcut totuși cezariană?
‒ Așa a vrut ea, așa i s-a spus, că e bine să nască natural.
‒ Și acum crede la fel?
‒ Mi-a spus clar că ar alege cezariana. În fine, nu asta voiam să spun. Dar adu prima dată ceva să bem.
Probabil tot ca o scuză din partea administrației, fără a fi taxați în plus, pe polița din afara saunei găsiseră, în afara celor două sticle cu apă minerală primite de obicei, și două sticle cu bere. Era o senzație deosebită să lași să curgă în tine lichidul ăla răcoros, în timp ce în jur dogoarea ajungea la limite aproape insuportabile. Clara a scos un oftat de plăcere.
‒ Mela și-a făcut deja două operații de reconstrucție. Cică au trebuit să i-o taie când au scos copilul. Porțiunea aia mică dintre vagin și gaura curului. Și acum nu poate să-și mai revină. La orice mișcare bruscă, se pișă pe ea.
‒ Nu te-aș lăsa vreodată să treci prin așa ceva.
‒ Dacă i-ar fi explicat cineva cum trebuie, probabil că nici ea n-ar fi făcut-o. Cel puțin nu așa, nu natural.
‒ La ce se aștepta? Ai văzut cât e de mare. Și cât de mare era și bărbat-su. Doi metri, pe puțin. Logic că avea să facă ditamai copilul. Și acum, na, nici ăluia nu i-a mai plăcut, și-a căutat păsărică strâmtă, nu i-a convenit că dădea în gol la nevastă-sa.
‒ Ești rău.
‒ Adică nu am dreptate?
Clara a deschis ușa, cât să tragă puțin aer curat și rece în plămâni. Paul și-a șters transpirația de pe frunte cu dosul palmei și a scuturat-o în direcția sobei. Un cor mic de sfârâituri.
‒ Mela voia de mult să se facă instructoare de dans, a zis Clara. Se gândea ca după concediul de maternitate să-și dea demisia de la firmă și să facă asta. A studiat, are acreditare, tot ce-i trebuie. Avea chiar și un loc promis. Dar nu mai poate, din cauza nașterii. Că s-ar pișa pe ea la mișcările de dans. Incontinență urinară, parcă așa i-au zis doctorii. Și că n-o să-și mai revină niciodată.
‒ Asta chiar că-i aiurea.
Paul a băgat două lemne în sobă și a mai împrăștiat apă peste pietrele fierbinți. Au băut cealaltă bere și au rămas acolo și s-au bucurat de liniștea de care în sfârșit aveau parte, până când s-au terminat și sticlele cu apă și n-au mai putut rezista. Pe urmă, când coborau dealul ținându-se de mână prin răcoarea nopții, se simțeau atât de bine încât, încă o dată, au știut că asta era tot ce-și doreau. Să fie mereu împreună, fără nimic și nimeni care să-i deranjeze. Înțelegeau că puteau fi priviți ca niște egoiști, dar nu le păsa atâta timp cât erau lăsați în pace. Din punctul lor de vedere, și mai mult egoism dovedeau cei care făceau copii doar ca să compenseze niște lipsuri, care aduceau copii în lumea asta bolnavă doar pentru satisfacțiile propriilor nevoi, pentru vreo asigurare la bătrânețe, pentru frica de singurătate, pentru că așa se cuvine.
În cameră i-ar fi așteptat focul trosnind în șemineu și o cadă cu apă caldă în care s-ar fi întins amândoi, Clara cu spatele pe pieptul lui Paul, și s-ar fi uitat la un serial și ar fi băut vin cu gheață.
Au auzit glasuri când au ajuns aproape de clădire.
‒ Acum ce o mai fi? și-a rotit Paul ochii.
Siluete de oameni treceau dintr-o parte în alta prin luminile difuze împrăștiate de lămpile de pe marginile drumurilor și aleilor. Strigau ceva.
‒ Ce caută? a zis Clara.
Ajunseseră lângă intrarea castelului și acolo era mai multă lumină. Clienți și personal se agitau pe lângă ei.
‒ Uite, a zis o femeie cu părul alb și trei rânduri de perle în jurul gâtului, în timp ce bărbatul de lângă ea încerca să o facă să coboare brațul îndreptat spre Paul și Clara. Ei sunt!
Agitația a încetat pentru câteva momente. În peretele de oameni din fața lor s-a creat o fisură și pe-acolo a intrat mama puștiului cu pietre. Instinctiv, Paul a tras-o pe Clara lângă el, ca s-o protejeze.
‒ Unde este? a strigat femeia.
‒ Unde? a zis și afaceristul blond apărut imediat lângă ea, lungind e-ul într-un mod nefiresc.
Toată lumea aștepta un răspuns. Clara l-a privit dezorientată pe Paul.
‒ Nu înțeleg, a zis el.
Un murmur dezaprobator din partea mulțimii. Dacă n-ar fi făcut un pas înapoi și dacă bărbatul ei n-ar fi ținut-o de umeri, Paul ar fi primit în figură pumnii și ghearele femeii. Totul în privința ei ducea cu gândul la un animal încolțit, turbat și disperat.
‒ Băiat nostru, Eric, a zis afaceristul străin.
‒ Cred că e o neînțelegere la mijloc, a zis Paul. De unde să știm noi unde este copilul vostru?
‒ Tu! a întins femeia degetul spasmodic spre el. Tu îl urăști pe Eric, tu ai spus că e periculos pe aici, tu ai făcut ceva cu el sau din cauza ta a fugit.
‒ Să îl urăsc? Doar pentru că i-am spus să nu arunce cu pietre în lac? Nu vi se pare că mergeți cam departe?
‒ Explicați-ne și nouă ce se întâmplă, a zis Clara pe un ton conciliant.
‒ Și tu! și-a îndreptat femeia furia spre ea. Știu de plângerea făcută la recepție. Că nu vreți copii pe aici, că fac gălăgie. Voi urâți copiii!
‒ Nu crezi că exagerezi? a zis Clara, dar din cauza zgomotului făcut de mulțime abia dacă i s-au auzit cuvintele.
‒ Nu urâm copiii, a vorbit Paul ceva mai tare. Ne place liniștea, doar atât.
‒ Unde este Eric? a strigat femeia.
‒ Uitați ce e, a zis Paul și s-a uitat mai mult spre afacerist, fiindcă femeia părea să fi stabilit deja că ei doi erau vinovați și nu accepta nicio alternativă. Înțeleg că nu vă găsiți băiatul. Domeniile de aici sunt enorme, ar putea fi oriunde. Și da, poate fi și periculos. Chiar și noi ne-am rătăcit de dimineață și puțin a lipsit să nu ne întâlnim cu vreun urs. În loc să dați vina aiurea pe noi, mai bine îl căutăm cu toții. Orice secundă e importantă.
Femeia s-a smucit cu disperare și a scăpat din brațele bărbatului ei. Dar n-a încercat să-l mai atace pe Paul.
‒ Eu știu că voi sunteți de vină.
S-a întors, a trecut de oamenii care s-au dat din calea ei și s-a îndepărtat cu pași mari pe unul dintre drumurile acoperite parțial de lumina albicioasă a lunii pline.
‒ Eric-Eric, striga fără întrerupere.
Afaceristul s-a dus după ea, iar oamenii s-au împrăștiat și numele puștiului s-a auzit din toate direcțiile, întâi aproape și pe urmă tot mai încet, în timp ce luminile provenite de la lanternele telefoanelor se pierdeau printre copaci.
‒ Să mergem și noi? a zis Clara.
‒ Nu, nu cred că mai e cazul.
Au intrat în castel și s-au așezat pe fotoliile nemaipomenit de confortabile din fața șemineului uriaș din salon, dinspre care flăcările împrăștiau o lumină plăcută și odihnitoare, iar buștenii trosneau și nu se mai auzea nimic altceva. Paul și Clara erau singuri.
‒ Ăia ar fi fost în stare să ne linșeze, a zis el.
‒ Dacă o să mă lovesc vreodată la cap și o să-ți spun că vreau copii, să-mi amintești de ziua asta.