Întreaga perioadă în care am făcut parte din viața lui Kristin am locuit în apartamentul ei dichisit din Chelsea, căci micul meu studio din Greenwich, mai degrabă un biet bedsit, nu era un loc în care să aduci o fată. Încă nu îl transformasem într-un altar închinat lui Gladyson, asta s-a întâmplat după despărțirea de ea, de parcă voiam să mă asigur că îndepărtam orice altă eventuală prezență feminină din viața mea.
În fapt, apartamentul cu vedere spre Wellington Square, într-o clădire în care trăiau aproape numai americani, era al părinților ei, care reușiseră cumva să-l cumpere de la Earl Cadogan[1], însă în nemărginita lor mizericordie, de care nu conteneau a face caz, îi îngăduiseră fiicei lor să-l folosească. Bănuiala mea era că se săturaseră de toate toanele ei și de stările de spirit fluctuante și preferaseră să se spele pe mâini de ea și de tot ce însemna ea. Îi telefonau o dată pe săptămână ca s-o întrebe cum se mai simte. Se certau aproape de fiecare dată.
Părinții ei, onorabilii domn și doamnă Basilwater, erau ceea ce unii ar numi, poate peiorativ, Sloane Rangers[2], bogați și snobi, privind de sus la tot ce nu ținea de așa-zisa upper class. Kristin comparase căsnicia părinților ei (și atmosfera din casă) cu un mariaj între Margaret Thatcher și Winston Churchill. Nu aș fi avut nicicând vreo șansă cu o fată precum a lor dacă n-ar fi fost Gladyson. De altfel, am și întâlnit-o la clubul literar din Marylebone, celebrul Post-Bloomsbury Club, unde l-am cunoscut și pe George. Kristin era singura de acolo care nu scria. Venea doar ca să asculte. Tot ea propusese ca grupul nostru să se numească The Burn Bright Epigones, ca elogiu adus cenaclului fondat de Gladyson și de ai lui Huliți.
Era înnebunită după Gladyson și astfel nici n-a fost nevoie de mai mult ca să se înfiripe o așa-zisă dragoste la prima vedere. Am fost fericiți o vreme, deși fiecare avea nebuniile lui. Când eu nu făceam pe ghidul și nu arătam turiștilor în ce puburi obișnuise să se îmbete Dickens sau pe unde-și făcuse veacul Jack Spintecătorul, iar ea nu avea cursuri la Chelsea College of Art and Design, ne trezeam târziu, comandam scones[3] și rulouri cu stafide de la Chelsea Bun House, beam cafea și gin, fumam, ascultam discuri la pick-up — chiar dacă de multe ori nu suporta decât bluesuri lente, singurele care nu o agitau — sau ne uitam la filme clasice, regizate de Frank Lloyd sau William Wyler.
Sau la Barry Lydon. Cred că avea impresia că-mi făcea o bucurie că vedeam o ecranizare după Thackeray, însă, după ce am urmărit pelicula lui Kubrick de trei sau patru ori, nu pot spune am rămas cu mare lucru în afară de splendida coloană sonoră și de cadrele ca niște picturi clasice. Nu i-am zis însă nimic, de teamă să nu o supăr. În rest, filosofam, jucam șah, dezlegam integrame, înjuram prim-ministrul și râdeam. Râdeam mult, nu-mi mai amintesc de ce.
O priveam adeseori îndelung, era printre preocupările mele preferate, propria mea Chelsea Girl, chipul ei de copilă răsfățată, nasul în vânt, ochii de cobalt, de parcă se hrănea cu acea mirodenie din romanele lui Herbert, părul blond, tuns scurt și sânii ascuțiți care se ghiceau prin mătasea bluzei cumpărate de la vreo casă de modă de pe Bond Street. Nu purta niciodată sutien, căci gestul ar fi fost, spunea ea, împotriva principiilor în care credea. De fiecare dată când îi vedeam sânii săltând liberi, îmi aminteam de vacanța petrecută în Brighton, când fusese amendată pentru că făcea plajă topless. Niciodată nu am fost mai fericiți decât în acea vară.
Cu ochii pe jumătate închiși și cu un zâmbet în colțul gurii, îi mângâiam brațele subțiri, de pe care zăngăneau brățări hippie, ca niște clopoței de vânt feng shui. Avea degete lungi, de parcă toată viața nu făcuse altceva decât să cânte la pian. Niște mâini tare frumoase, care nu peste mult aveau să mă pălmuiască o dată la câteva zile. Și prin ferestrele mari lumina încă era darnică, ne îngăduia să ne vedem unul pe altul, fără să ne orbească, ne dezvăluia unul în fața celuilalt mai frumoși decât eram de fapt, ascunzându-ne micile imperfecțiuni, mai bine chiar decât ar fi făcut-o întunericul.
Mobila albă, ceștile albastre și vazele Clarice Cliff, încă nesparte, cutiile cu mince pies din care ea mânca tot timpul anului[4], scoicile și amoniții de pe raftul din dreapta, teancurile de cărți formând un mic Stonehenge în jurul măsuței de cafea. Îi ascultam extaziat accentul posh și vocea ușor răgușită, ca a lui Lauren Bacall, când, trecându-și mâna prin claia mea de păr ciufulit, îmi spunea că dacă mi-aș fi lăsat barbă aș fi semănat cu Gladyson în anii în care era profesor la Oxford. Îi spunea asta unui scriitor aspirant care nu publicase nimic și care nu fusese măcar admis nici la Trinity, nici la Merton. Și eu mă înfoiam și-mi dădeam aere apoi câteva ore bune.
Ne plimbam, pe sub arini și salcâmi, pe sub duzii vechii fabrici de mătase, până la cafenelele din Sloane Square — la una dintre ele făceau un latte cu zerdiceafși lavandă, care îi plăcea ei mult — sau o luam în jos pe King’s Road, până în Knightsbridge, pe Cheyne Walk, unde cândva trăiseră marii artiști ai Londrei. Dacă ne simțeam revoltați pe lume, ne duceam până la World’s End sau dacă ne simțeam romantici, o luam agale printre tufele de gherghin până pe vechea Lover’s Lane, chiar și când ploua (sau mai ales când ploua). Prin Chelsea nu organizam trasee turistice. Chelsea era doar al nostru.
Vizitam din nou și din nou Saatchi Gallery, discutam despre Andrew Millar, Oscar Wilde, Emmeline Pankhurst sau Mary Anning, citeam cu voce tare din Gladyson, găteam și făceam dragoste. Trăiam, boemi, de parcă încă nu ieșisem din The Swinging Sixties. Știam că toate începuturile erau frumoase, însă îndrăzneam să cred că aveam s-o ținem așa, străini de tot ce era urât, măcar până aveam să ne plictisim unul de celălalt.
După un timp însă, mi-am dat seama că Kristin nu era ca alte fete. Oricine ar spune că în orice relație certurile sunt ceva firesc, însă certurile cu ea erau ceva desprins din thrillere. Montasem geamuri securizate și, în afară de pahare și cești, renunțaserăm să mai înlocuim obiectele care se spărgeau ușor.
Putea fi blândă, caldă și iubitoare, gătea excelent și avea o minte sclipitoare, o minte de geniu, capabilă de idei care mă țineau în extaz intelectual cu zilele. Însă când aluneca în stările ei tenebroase, eu deveneam principalul dușman. Din orice cuvânt sau clipă de tăcere se putea dezlănțui iadul. Țipete și injurii, acuzații dintre cele mai năstrușnice, crize de gelozie, amenințări cu sinuciderea.
O amică a ei, Philippa, a fost cea care a reușit, nu știu cum, să o convingă să apeleze la ajutor specializat. Când Kristin a fost diagnosticată cu tulburare bipolară, era în toane bune. A acceptat, și-a cerut iertare, nu era limpede pentru ce, și s-a arătat dornică să facă toate demersurile ajutătoare. Câteva zile mai târziu însă, mi-a spus să plec din casa ei, căci atât eu, cât și Philippa, cu care, pesemne, o înșelam, eram împotriva ei și încercam s-o scoatem de nebună.
O iubeam, în felul meu. Știu prea bine că asta este o scuză a celor care nu iubesc cu adevărat. Cert este că nu am fost suficient de bărbat să rămân lângă ea, s-o ajut, să trecem împreună prin toate, s-o strâng în brațe până înceta să se mai lupte. Am ales calea ușoară. Am plecat.
La câteva luni după aceea, mi-a telefonat să-mi spună că se simte bine, poate mai bine decât se simțise de multă vreme.
— Mă văd cu Pippa, mi-a zis.
— Mă bucur că v-ați împăcat, i-am răspuns, și că ai lăsat în urmă toate geloziile alea puerile. Philippa chiar ține la tine, să știi. La fel cum și eu…
— Voiam să spun că mă văd cu Pippa.
— Da, am înțeles.
— Adică sunt într-o relație cu Pippa. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred c-am fost vreodată mai fericită.
— Mă bucur pentru tine, sincer, mă bucur.
— Să zicem că te cred, M., pentru moment.
— Te-am mințit vreodată?
— În fiecare zi.
— N-ai putut s-o dovedești niciodată, am râs eu, deși simțeam că mă joc cu focul.
— Auzi, poate treci într-o zi pe la noi, să bem ceaiul împreună, de dragul vremurilor bune.
— Sigur, poate duminica viitoare, aș putea să vă citesc din ce am mai scris.
— Și eu o să-ți arăt ce am pictat. Știi, m-am apucat de pictură. Doctorul mi-a zis că mi-ar face bine.
— Minunat! Abia aștept să-ți văd pânzele.
— Sunt prostii.
— Nu cred.
— Te aștept să te convingi.
— S-a făcut.
N-am trecut. Nici atunci, nici altcândva. Era un rău pe care nu voiam să mi-l fac. Abia dacă reușeam să mi-o mai scot din minte și așa, când nu mai aveam contact cu ea aproape deloc. Nu puteam să văd brioșe pudrate, să adulmec cafeaua cu lapte sau să simt miros de kedgeree[5]fără să mă gândesc la ea. Încercam să mă feresc de tot ce însemnase ea, cu o singură excepție: Gladyson. La Gladyson nu puteam să renunț. Poate că tocmai asta îmi împiedica vindecarea. Am încetat în cele din urmă să mă mai duc la clubul de proză. Habar n-am dacă ea a mai fost.
Credeam, speram poate, că se lecuise de bărbați, dar n-a trecut mult și a apărut Jonathan. Nu știu dacă am urât vreodată mai mult pe cineva, însă îmi dau seama acum că îl uram pentru că îmi era superior din toate punctele de vedere. Era mai deștept, mai altruist și, mai presus de toate, rămăsese lângă ea. Ce dacă nici măcar nu-l citise pe Gladyson?
[1] Earl, titlu nobiliar englez, echivalent celui de conte; Earl Cagodan sau Contele Cadogan deține o bună parte din proprietățile și terenurile din cartierele Chelsea și Knightsbridge.
[2] Sloane Ranger, persoană din înalta societate; termenul face referire la Sloane Square, zonă din Chelsea locuită preponderent de familii înstărite.
[3] Produse de patiserie tipic britanice.
[4] Plăcintă tradițională de Crăciun.
[5] Mâncare de origine indiană, gătită în general cu orez, pește și ouă, consumată frecvent în Marea Britanie.