Virgil se foiește pe scaunul ergonomic de la intrarea în hotel. S-a așezat pentru un minut să-i mai treacă durerea de spate, dar parcă tot n-are stare, cu durere cu tot. Vali, fi-sa, face mișto de el, îi zice boșo, dar el știe că nu-i de la boșorogeală, e de la ăia douăj’ de ani de lucrat ca magazioner la fabrică. Că nu faci numai tabele și situații și gestiune, măi tată, încarci – descarci marfă, și nu e marfă ușoară, că-s piese, unelte, utilaje, ce știi tu. În afară de hernia asta, se ține destul de bine. Că altfel nici nu-l angajau aici paznic, nu? Bine, că i-a pus o pilă și Dragoș Anghelescu, primul lui șef, de pe vremea când lucra la Atelier Caroserie, dar orișicât, dacă era un expirat, cum zice tot Vali, nu se uitau ăia de la hotelul Odobești la el. Și a contat și experiența de dinainte. Că doar un paznic e tot un fel de gestionar. Numai că gestionează mai mult decât marfă. Gestionează oameni și obiective. E chiar mai multă răspundere. Bine, și dincolo, la fabrică, era ditamai răspunderea. Că dacă n-avea pe stoc câte cutii de viteze scria acolo, ce se făcea? Că uneori era aiurea de tot, cum s-a întâmplat odată că a venit Stănculescu și a zis că are nevoie de trei cutii de viteze și i le-a dat cum dracu’ să nu i le fi dat că ăla era de la partid, după aia a venit directoru’ mare și ăla habar n-avea și normal că tot el era să intre la apă. Abia a scăpat, că s-au înțeles ăia până la urmă, dar tot i-au dat o mustrare și 10% din salariu penalizare. Și câte și mai câte, mai ales când cu inspecția lu’ tovarășu’, bine, atunci toți erau să moară de inimă. Parcă acum nu mai e presiune așa de mare. Măcar nu mai riști să înfunzi pușcăria. Bine, că riști să mori de foame dacă nu-ți găsești de lucru, cu familie cu tot. Așa cum au pățit-o atâția în ’90. Adică și el. Alergau în toate părțile și Gelu, și Emiluț și Tudorică, toți băieți buni din secții. Unii și-au găsit pe la ateliere auto, dar erau puține atunci, alții pe la vulcanizări, ca ăștia de aici, de lângă hotelul lui. Șefii n-au avut nicio treabă, că doar ei au pus umărul să falimenteze fabrica. Pe urmă și-au umplut conturile și s-au retras în vilele de pe lângă oraș. În fine, se știe schema, de ce s-o mai fi gândind la asta.
– Alo, doamna, încotro mergeți? strigă după o femeie blondă, platinată, de înălțimemedie, cu botine ascuțite, care îi reliefează gambele bine făcute. Femeia se îndreaptă spre recepție, fără să-i arunce o privire.
– Ce treabă aveți cu mine, se întoarce înțepată, și atunci Virgil îi vede și machiajul,strident cu albastru și pe pleoape și sub ochi.
Ochii căprui, privirea impertinentă, de țață. Se îndreaptă glonț spre recepție.
– Sunt agent de securitate, doamnă, am obligația să vă legitimez.
– Ești paznic, domnule, iar eu am treabă cu managerul hotelului.
Virgil se postează în fața ei.
– Vă rog să-mi arătați un buletin și apoi am să-l anunț eu pe șefu’ ăsta…, pe domnu’ manager că îl căutați.
– Da’ aici, la recepție, nu e cineva? Că ei trebuie să anunțe, în mod normal. Nu intră în atribuțiile dumitale!
Femeia se proptește în tocuri și se uită sfidător la el. Virgil schițează un zâmbet forțat. „Un agent de pază trebuie să știe să discute cu oamenii, să aplaneze conflictele”, își amintește că i-a zis domnu’ Răzvan la interviu.
– Fata e dusă până aici la colț, vine imediat. Când lipsește ea, întâmpin eu oaspeții, spune Virgil, cu o voce împăciuitoare.
– Aha, la colț! Și ce face la colț? Acolo trebuie să stea recepționera, mă rog?
– A avut o treabă, murmură Virgil și se uită în jos.
Femeia se trântește pe un fotoliu de lângă recepție. Pune picior peste picior și flutură tocul botinei în aer.
– Cum doriți, spune Virgil și se retrage la locul lui de lângă ușă.
Rămâne în picioare, cu spatele la femeie, cu mâinile la spate, cu ochii spre stradă. E nervos. Nu vrea să recunoască, dar se întâmplă din nou. Femeia asta, cu impertinența ei, i-a provocat o erecție. Vizibilă, din păcate. Nu pare posibil, și hernie și erecție în același corp, și totuși. Virgil aplică, pentru a doua oară, metoda dușului imaginar. Se vizualizează sub duș, iar peste el se prelinge apă rece, rece ca gheața. Întâi îi curge pe gât, apoi pe umeri și pe pieptul păros, pe abdomenul ușor rotunjit și ușor lăsat, dar nu prea mult, și apoi curge peste penisul îngroșat și străbătut de vene puternice, albastre. Totuși, jetul e prea subțire, așa că ridică maneta dușului la maximum, trezindu-se sub un șuvoi. Dușul pare să dea rezultate, dar nu cine știe ce. Virgil se vede nevoit să se mute undeva pe un câmp de țară și să aducă în ajutor niște grindină cât oul de porumbel. Situația e rezolvată în proporție de nouăzeci la sută, când, dinspre stradă, traversând în fugă, apare Denisa, fata de la recepție.
Intră rapid, îi face un semn de mulțumesc și se îndreaptă spre recepție.
– Bună ziua, îmi cer scuze, zice ea cu glas dulce, cu ce vă pot ajuta?
– Bună ziua, răspunde și harpia, aș dori să vorbesc cu domnul Răzvan.
Se rezolvă și cei 10%, acum că femeia nu mai țipă și nu mai face pe nebuna. Virgil răsuflă ușurat.
Două ore mai târziu, Virgil privește afară în stradă. S-a întunecat și a început lapovița care depune picături mici și dese pe geam. În lumina farurilor de la mașini picăturile sclipesc ca niște becuri minuscule. Tanti Maria târșâie mopul pe podeaua de gresie din jurul recepției, iar Denisa cască plictisită în timp ce-și butonează telefonul. Schimbul îi vine peste o jumătate de oră, e un băiat care mai are un job și s-a înțeles cu patronul să rămână o jumătate de oră hotelul fără pază. Ar fi putut să-l plătească pe el, ar fi stat o jumătate de oră în plus, dar șefu’ n-a vrut, atâta e de scârțar. Nu i-a dat nimic în afară de minimu’ pe economie, nu tu un bon de masă, n-ai să vezi. Așa-s ăștia bogații, că doar de-aia ajung bogați. Virgil oftează. Își ia din cuier geaca de piele ecologică și-și pune pe cap șapca de piele ecologică, își ia geanta, îndreaptă scaunul de la masa cu sistemul de supraveghere video.
– Deniso, io m-am dus. Ai grijă.
– La revedere, domnu’ Virgil, poftă bună.
De ce toată lumea îți zice poftă bună când te duci acasă de la serviciu, de parcă singura ta grijă când ieși de la muncă ar fi să mănânci, se gândește Virgil. El mai degrabă ar mai sta puțin cu băieții de la vulcanizare. Ei au program până la 10, săracii. De dimineață de la 9. Da’s tineri, ce le pasă, lumea-i a lor. O iubește pe Vali ca pe ochii din cap, dar era mai ușor dacă avea un băiat. Ar fi știut ce să-l învețe. Doamne iartă-mă că gândesc așa ceva. După cât se chinuiseră s-o aibă. Devenise credincios sau superstițios în ultima vreme. Sau temător. Mai ales de când Vali nu prea-și găsea rostul. Și Mariana îl tot freca la cap cu chestia asta. O fi ca aia cu oamenii care au cununiile legate, fi-sa are meseriile legate.
– Hai să trăiești, John, îi spune bărbatului în jur de 30 de ani, cu bandană la gât care verifica presiunea într-o anvelopă. Merge treaba, merge?
– Merge, nea Virgil! Gata programu’ la mata?
– Gata.
– Bravo, ție. Hai, poftă bună.
Virgil se scarpină în cap prin șapcă, presând cu vârful degetelor pielea ecologică. Se aude un claxon, foarte aproape de el. Virgil face câțiva pași într-o parte. Chiar la intrarea în vulcanizare oprește un TIR, care-i aruncă stropi de noroi pe pantaloni. Din TIR coboară Cornel.
– Hai, băi Cornele, că m-ai făcut din cap până-n picioare, se stropșește Virgil, dând cu mâna pe pantalonii de stofă gri și întinzând și mai tare petele de noroi.
– Da’ io ce să-ți fac, bre, dacă stai și caști gura în mijlocu’ străzii. Ce nu mergi și mata acasă la nevastă?
– Băi, John, băiatule, spune Cornel, servește-mă și pe mine că cre’ c-am luat un cui în cauciucu’ dreapta spate și tre’ să ajung cu marfa până mâine tocma’ la Hunedoara.
– Aoleo, bă, păi ce să-ți fac io că acu’ sunt până-n gât cu treabă!
Cornel se duce la John, scoate câteva bancnote înfășurate și i le bagă palmat în buzunarul salopetei plină de pete de ulei. John oftează din rărunchi.
– Acuma, cui pe cui se scoate, nu?
John strigă către un grup de alți trei bărbați tineri strânși lângă o stivă de anvelope.
– Sergiule, hai termină tu aici, să-l ajut și io pe Cornel, că-i băiat bun și face cinste la toată lumea!
– ‘Te-n gură de ciubucar, îi trage Cornel una lui John peste umăr. Care iei tu pielea de pe om.
John se îndreaptă spre roata din spate a camionului. Cornel îl urmează. Ușa cabinei a rămas deschisă. Prin ea, Virgil vede un șirag de cruci și mătănii agățat de oglinda retrovizoare, iar pereții cabinei sunt îmbrăcați în afișe sexy sau porno. Sexy sau porno, își spune Virgil, de parcă e vreo mare diferență. Înainte îi plăceau afișele sexy, îi plăcea să-și închipuie ce să ascundea sub un chiloțel alb, semitransparent, să-și închipuie cum ar întinde foarte încet mâna către triunghiul acela abia umbrit, abia puțin negru și s-ar opri chiar când ar fi foarte aproape să-l atingă, când deja ar simți căldura pe pielea mâinii ca o răsuflare și excitarea l-ar fi durut și l-ar fi înnebunit. Dar acum nu. De o vreme nu mai avea răbdare să-și imagineze. Câteodată, ca acum, voia să apuce, să prindă neîntârziat. Virgil își dădu seama că respirația i s-a accelerat ușor. Clatină din cap și trage adânc în plămâni aerul rece, combinat cu praful din vulcanizare.
– Hai, băieți, spor la treabă. M-am dus și eu.
– Seara bună, nea Virgile, strigă băieții, fără să se uite la el, ocupați unii cu anvelopele alții să ridice o mașină. Virgil trage în piept mirosul de ulei și de scule. Îi aduce aminte de când lucra la reprezentanță. Și mai dinainte, de fabrică. Măcar și-a revenit cât de cât. Își potrivește șapca pe cap și se îndreaptă spre stația de autobuz. Urcă în 4. 4 îl duce acasă. De mai bine de zece ani, 4 îl duce acasă. Alți douăzeci a făcut naveta ba cu câte un coleg, ba cu „Ia-mă, nene”, ba cu rata, când exista. Se scula la 4 dimineața. Tot 4. De o vreme îl interesau numerele. De exemplu, observase cum 4 ăsta îl tot însoțea. El era născut pe 4 august, Mariana pe 4 februarie și fata pe 14 februarie, ca de-aia i-au și zis Valentina. Acuma, de ceva timp, parcă îi plăcea și lui de 14 februarie, Ziua Îndrăgostiților, cum îi zicea, deși, mai acum o vreme i se păruse o prostie, sărbătoare luată de la americani. Mai ales reclamele de la televizor îi plăceau, cu luminițe, lumânări, petale de trandafiri… Parcă era totul mai frumos, și lumina din cameră era mai plăcută când veneau reclamele alea și parcă mirosea a parfumul cu care se dădeau femeile alea atât de aranjate. Parcă începea să simtă iar puțină căldură mai jos de talie, dar își aminti cum îi cumpărase Marianei un ursuleț de pluș anul trecut cu inimioară roșie și ea îi zisese: „Om bătrân și dai boii pe gheață”.