O lectură publică de poezie. În primul rând e o femeie, Ada, interesată de unul dintre poeți. Constantin. Acesta observă, își pune microfonul între picioare și o privește în ochi. Un confrate, Laurențiu, masiv, cu gesturi imperiale, citește un text nesfârșit, e foarte pătruns, se hipnotizează singur. Lumea se foiește.

În hol, Ada intră în vorbă cu poetul. Îl bârfesc pe confrate. 

– Credeam că nu se mai termină, zice ea.

– Știi cum e la excursiile cu școala, e câte un elev care se cacă pe el special să atragă atenția tuturor din autobuz. Așa face Laurențiu de fiecare dată. Bine că am citit înaintea lui, altfel îmi plictisea publicul.

– Totuși, aroganța lui are ceva atrăgător. Ca și mustața lui ridicolă.

– Pentru că nu-i e teamă de ridicol?

– Da, ceva ce fascinează multe femei, paralizate de cum sunt privite.

– Mai ales cele frumoase, ca tine, obișnuite dintotdeauna să fie privite.

Poeții și invitații sunt la un restaurant, la o masă mare. E și Ada, stă lângă Constantin. Laurențiu vorbește foarte pătruns cu o doamnă adoratoare, Ema. Cineva spune ceva de Dostoievski. Se schimbă câteva replici despre, Constantin propune un joc dintr-o carte a lui Dostoievski, fiecare să recunoască un lucru foarte rău pe care l-a făcut.

– Ce-i binele, ce-i răul? Nu e totul relativ? întreabă disprețuitor Laurențiu.

– Nu chiar, spune Constantin.

– Fizica modernă, continuă Laurențiu, spune că nimic nu e real, particulele nu au o poziție fixă, depinde cine le observă.

– Eu am un al șasele simț când vine vorba de falsitate, zice Constantin. Mai ales când sunt ființe false, bâzdâgănii, cum le zice în popor la creaturi fără suflet. Interesul lor e să relativizeze tot, pentru că ele n-au într-adevăr soliditate afectivă. Mi-aduc aminte că am văzut o dată o discuție între fizicieni despre ipoteza lumii ca realitate virtuală. Și un fizician mai bătrân a spus, apropo de ce ziceai tu, Laurențiu, că e posibil totuși ca sub relativitatea aparentă să existe niște legi stricte, solide. L-am văzut pe moderator, care îmi dădea sentimentul că e o bâzdâganie, cum intervine grăbit, disprețuitor și-i taie microfonul bătrânului.

– Dar nu suntem oricum total răi? întreabă Ada. Avem în buzunare telefoane cu baterii de cobalt, au muncit copii africani să ni le facă.

– Prostii, zice Laurențiu. Acolo e altă lume, se moare de foame oricum. Munca îi salvează.

Femeia adoratoare zâmbește aprobator și își pune în gură o bucată de grătar, începe să o mestece demonstrativ.

– Dar războiul? întreabă Ada

– Ce-i cu războiul? întreabă femeia adoratoare, cu gura plină.

– Unii se duc și omoară pentru noi. Sau dacă nu pentru noi, oricum ne convine. Uite, Israelul dezvoltă tehnologii din tehnologiile militare și ne convin, ne fac viața mai bună.

– Așa au pus naziștii bazele neurologiei, spune Constantin.

– De ce să vorbim de așa ceva la masă, spune iritată fana lui Laurențiu, Ema.

– Să înțeleg că nu vrei să joci, îi zice Constantin și zâmbește.

– Nu am ce povesti, îi spune Ema.

– Nimic nimic? Poate ai uitat o dată să te speli pe dinți, poate ai făcut un avort?

Ema îi zâmbește cu toți dinții și cu gingiile.

– Dar dumneavoastră?

– Am memoria foarte proastă dacă mă iei repede, dacă stau să-mi amintesc, îmi vin unele.

– Ceva mai recent atunci? întreabă Laurențiu și-i face semn unui chelner cu sticla de vin.

Constantin se gândește, se uită spre Ada, Ada îl încurajează din ochi. Nu judec, îi comunică ochii ei. Constantin trage aer în piept, intenționat teatral.

– Cel mai recent a fost ieri, la cinema Elvira Popescu. Se terminase filmul și m-am dus la toaletă. Am așteptat totuși înainte să intre toți ce aveau de intrat, mi-era jenă de ce urma să fac. Băusem multe cafele și capuccino și n-am mai apucat să merg la baie de alaltăieri. Am mai stat de vorbă la intrare cu unii cunoscuți. N-aș zice că eram chiar într-o urgență maximă, m-aș mai fi abținut până mai târziu. Dar era incomod. Am intrat deci, o doamnă făcea curățenie. M-a privit lung. Am intrat în cabină. Când a auzit că mi-am dat jos pantalonii și catarama curelei se izbește de podea, când a auzit că m-am așezat și a auzit primul pârț, a strigat cu ură:

– Hai măi! Chiar așa?

– Mai avea de stat acolo o vreme, să termine curățenia, în duhoarea mea. Și n-am nicio scuză, nu a fost ca și cum nu mi-am dat seama.

Laurențiu și Ema își șoptesc ceva și zâmbesc. Ada tace, îngândurată.

– Ți-am tăiat elanul? o întreabă  Constantin.

– Nu…Mi-am adus aminte ceva.

– Povestește.

– Nu pot aici. Dar zi-mi, e cineva dintre noi o bâzdâganie? Simți adică?

– Evident că nu.

– De ce evident?

– Crezi că m-aș mai simți în largul meu?

După o săptămână, cei doi sunt în pat, la Constantin acasă, la etajul 10. De la geamul lui se văd acoperișurile Bucureștiului, plouă.

– Hai, îmi povestești? întreabă Constantin.

– Ce?

– Ce ți-ai adus aminte la masă, când ne-am cunoscut.

Ada îl sărută.

– Dacă promiți că nu mă judeci prea aspru.

– Niciodată. Ești prea frumoasă oricum să nu fii iertată pentru orice.

– Să nu exagerăm. Bine. Oricum, e ceva din copilărie, nu se pune. Bunica mea avea demență. Era drăguță, nu făcea nimic de speriat, numai că părea dusă de pe lume. Mă jucam în casă în preajma ei sau îmi făceam temele, mă privea ore, nu știam niciodată dacă mă recunoaște. Dar era destul de inofensivă ca părinții să mă lase cu ea după ce mă întorceam de la școală. Și într-o seară, înainte să vină părinții, a început să vorbească normal, să se miște ca un om. Îmi spunea pe nume, zâmbea. Și cînd a intrat mama pe ușă, am fugit repede la ea și i-am spus că am vindecat-o pe bunica. Și mama parcă a și crezut puțin, s-a luminat la față, am tras-o de mînă să vină, să vadă. Și a găsit-o pe bunica la fel, în fotoliu. Se uita în direcția televizorului și nu știam, ca de obicei, dacă se uită cu adevărat. Ca o pisică. Mi-a fost așa de ciudă. Îi strigam, nervoasă, hai bunica, vorbește. Și mama s-a sictirit deodată de fantezia mea.

Ada tace, se ridică din pat. E subțire, cu picioare lungi, numai că nu pare deloc fragilă. Are o ținută aristocratică, de la anii de balet. Se duce la geam.

– Dar de ce te-aș judeca? o întreabă.

– Nu, stai puțin. A doua zi, am fost la o prietenă, o colegă. I-am povestit. Și nu știu a cui a fost ideea, poate ne-am întărâtat una pe alta, fiindcă, îți dai seama, ea mă susținea, cum știa din filmele americane că fac prietenele, era supportive…Dar am sunat acasă. Bunica răspundea la telefon, mai avea reflexul. Nu vorbea, doar ridica receptorul, pe atunci încă mai țineam în casă un telefon vechi, îl punea la ureche și asculta, aștepta cuminte, ca o fetiță bine-crescută. Am început să țip imediat ce a răspuns, îi ziceam că a luat foc casa, acolo unde sunt, că eu și prietena mea suntem prinse între flăcări și că o să murim, să știe, să-mi iau adio. Am închis telefonul și am început să râdem. Și la câteva minute a sunat cineva. Era mama. Speriată și ușurată când a liniștit-o prietena mea. O sunase bunica, o sunase ca un om cu mintea întreagă, formase telefonul din carnețelul de pe măsuță, o sunase și-i turuise ce-a auzit de la mine. Era îngrozită, bocea.

Ada tace subit. Îl privește pe Constantin fix, are ochii umezi. Ce frumoasă e, se gândește poetul.  

– Și pe urmă? Era ca înainte?

– Da. Parcă nu se schimbase nimic. Și nici n-a mai fost altfel.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text interesant?